Descendant of Michael Jackson, 4 years old performed the legendary dance which made professional dancers shook

At the age of 4, this boy’s dance move was exactly the same as the legend has convinced even the toughest crowd.

Kingsley left a deep impression on the crowd and the judges by embodied the legend Michael Jackson when performed at Indonesia got talent.

Screenshot_20
From appearance to facial expressions there was no difference between Kingsley and Michael.

Screenshot_23

Especially the legendary dance move couldn’t be mistaken; the boy has is extremely skillful and an impressive talent.

Screenshot_24

Not every dancer can dance as go as the little version of Michael Jackson

Nothing is impossible if you live with passion and show your natural talent.

Screenshot_26

Bancherul devenit călugăr răspunde la marile frământări care au tulburat omenirea!

Ieromonahul Ilarion de la Crucea

Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

„Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră”

– Aţi spus mai devreme că s-a înmulţit suferinţa. Vă rog să adresaţi un cuvânt oamenilor care trec prin suferinţă…

– Ce cuvânt mai potrivit decât faptul că Hristos a înviat, că Hristos a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim! Și atâta timp cât noi avem Jertfa lui Hristos – pentru că Jertfa lui Hristos este permanentă, ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie este Jertfa lui Hristos – și atâta timp cât Hristos se jertfește pentru noi, noi trăim în această nădejde a Învierii întru Hristos. Toate celelalte pălesc, orice suferinţă păleşte pe lângă această realitate a Învierii.

Dar, aşa cum am spus la început, Învierea nu e posibilă fără Cruce. Noi trăim cu această fugă de Cruce, pentru că avem, iarăşi, o neînţelegere a Crucii, a suferinţei. Crucea este o minune în viaţa omului. Noi avem o viziune foarte simplistă despre Cruce: Dumnezeu ne pune în spinare o povară, fără să se gândească dacă noi putem, dacă nu putem… Ca și cum Dumnezeu ar putea fi mai puţin simţitor faţă de noi, mai puţin îngăduitor, mai puţin iubitor. Dar Dumnezeu nu poate fi „mai puţin”! Dumnezeu este iubitor, este îngăduitor, este răbdător – şi la El toate sunt la modul plenar, deplin. Dumnezeu este dragostea desăvârşită, nu este o dragoste știrbită.

Avem multe neînţelegeri faţă de suferinţa noastră, ne închipuim că suferim mai mult decât trebuie. Dar trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie. Dar avem noi această înțelegere? Ştim că suferinţa doare, doare mai mult decât trebuie – dar o trăim aşa pentru că nu suntem conştienţi de ce suferim. În momentul în care ești conștient, suferința începe să se atenueze. Începi să te rogi, vine harul, te ajută Domnul, treci mai uşor peste ea. Dar dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.

Deci niciodată să nu credem că această Cruce a noastră este disproporţionată faţă de ceea ce putem noi să ducem. Nu: este perfect reglată pe ceea ce putem noi. În momentul în care acceptăm suferinţa și dăm slavă lui Dumnezeu pentru această suferinţă şi începem să ne rugăm, ne ajută Domnul să ducem Crucea, n-o mai ducem noi – nici măcar Crucea n-o ducem noi, ne-o duce Domnul. Domnul nu ne părăseşte niciodată, noi Îl părăsim pe El.

„Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu”

Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii…

Noi şi asupra acestei vieţi avem o înțelegere foarte deficitară, nu înţelegem sensul vieţii. Părintele Arsenie spunea: „Viaţa asta, timpul pe care-l avem la dispoziție este timpul mântuirii”. Nu există alt sens pentru viaţă. Am citit de curând opinia unui profesor ateu, care spunea că viaţa nu are sens. Și este perfect logic pentru un ateu: el nu poate să găsească sensul vieţii. Dacă lipseşte Dumnezeu şi dacă lipseşte veşnicia din viziunea ta, atunci viaţa nu mai are sens, eşti în stare să te naşti şi să mori şi în acest interval să te zbaţi: pentru ce, dacă nu este veşnicie? Este cumplit să trăieşti cu sentimentul acesta, că, de fapt, totul este trecător. Este complet absurd, este fără sens. Numai veşnicia dă sens vieţii noastre, numai întoarcerea la Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Cerurilor, numai asta dă sens vieţii noastre. Dacă am înţelege lucrul acesta și am pune la fundamentul vieţii noastre pe pământ această înţelegere, altfel ar arăta viața fiecăruia, altfel s-ar desfăşura.

E simplu, când facem ceva, să ne gândim: „Are sens?… E spre mântuirea mea?… E voia lui Dumnezeu să fac eu lucrul acesta?… Să-mi întemeiez o familie, să strâng bani, să-mi fac case?…”. Desigur, avem nişte lucruri de făcut, trebuie să ne facem un rost în această tranziţie a noastră pe pământ, dar scopul fundamental este mântuirea. Nu ştiu câţi oameni se gândesc permanent că, de fapt, fiecare zi este un timp dat spre mântuire, spre căutarea veşniciei, spre căutarea vieții.

Este un cuvânt la Sfinții Părinți care spune că omul trebuie să se vadă mai jos decât un vierme. Și nu înţelegeam cuvântul ăsta nicicum. Am mers la Părintele Arsenie, l-am întrebat: „Părinte, eu pot să înţeleg că trebuie să fiu smerit, dar totuşi viermele e vierme, omul este om! Cum să fie omul sub vierme?!”. Și Părintele mi-a zis aşa: „Viermele, de fapt, ce face? Orice viermişor mişcă, mișcă permanent. De ce mişcă? Ca să-şi caute viaţa. Da? Deci, la nivelul lui de existenţă, el împlineşte legea firii de a-şi cauta viaţa. Mişcă să caute hrană, ca să trăiască. Omul, la nivelul lui, ce-ar trebui să facă? Să mişte. Către cine? De unde vine viaţa lui? De la Dumnezeu! Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu. Asta este menirea noastră, ca fiinţe: căutarea lui Dumnezeu, acolo este sursa Vieţii. Asta este legea firii noastre pe care noi, spre deosebire de vierme, nu o împlinim”.

Sfinţii, când spun să te gândeşti în fiecare zi la moarte, se referă la moartea trupească. Te gândeşti la faptul că nu ştii cât timp ai la dispoziţie ca să te chiverniseşti tu sufleteşte, ca să împlineşti ce trebuie, acolo, în viaţa ta interioară. Nu știi cât timp ai – ai un timp, dar timpul este de la Dumnezeu, nu-i de la noi. Spunea iarăşi Părintele Arsenie: „Cât timp îţi trebuie ca să te mântuieşti? Puţin timp, trăit bine”.

Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.

„Şi pe Cruce, şi la Înviere”

Din păcate, vedem că egoismul nostru, iubirea de sine devine o barieră între noi şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” 2 Corinteni 12:10. Adică, în slăbiciune este Hristos cu tine. Nu când ne credem noi grozavi, că putem ceva, că suntem cineva. Nu, pentru că atunci suntem doar noi, fără Dumnezeu, este doar trufia din noi, gândul că omul poate fi ceva fără Hristos. Suferinţa ne aduce la această realitate a faptului că nu putem fi ceva decât împreună cu Hristos, prin Hristos. Şi atunci, aceasta este bucuria suferinţei: că eşti cu Hristos. Acesta este paradoxul suferinţei: că suferinţa îți poate aduce bucurie – și îţi aduce mântuire, îţi aduce viaţă, te cufundă în viață. Te scoate din moarte şi te aduce la viaţă. Acesta este sensul suferinței.

Nu trebuie să privim suferinţa ca venind de la un Dumnezeu cinic, care ne lasă să suferim. Nu! Dumnezeu e numai dragoste, să nu uităm lucrul ăsta. Și nu ne lasă să suferim în mod gratuit, fără sens. Foarte mulţi oameni au impresia că suferă fără sens, şi această atitudine, de fapt, îi face să se chinuiască aşa de mult, să sufere aşa de mult.

Dacă ar fi să încheiem acest cuvânt despre suferinţă, cam asta ar trebui să înţelegem. Suferinţa, în mod paradoxal, este mântuitoare, este izbăvitoare. Şi este aducătoare de lumină şi de bucurie în sufletul nostru. Poate părea foarte greu de înţeles. Odată, Părintele Arsenie a pus o întrebare: „Unde credeţi că era Hristos mai bucuros: când a înviat, sau când era pe cruce? Şi acolo, şi acolo – la fel era. Şi pe Cruce, şi la Înviere”. Poate părea așa, o taină, și un lucru paradoxal şi foarte greu de înţeles. Dar este o realitate.

Aceste fapte se întorc împotriva ta, dacă le faci! Cum îţi influenţează viaţa gândurile bune!

Astăzi, deși există numeroase probleme și necazuri, noi înșine ne creăm nefericirea și suferința prin propria noastră minte întunecată de păcate și de gânduri rele. Suntem stresați, plini de griji, furioși, emotivi, tulburați, neliniștiți, nesiguri, complexați, pesimiști, răutăcioși, dezbinați și nu ne bucurăm din toată inima de succesele și relizările, ci mai degrabă de insuccesele și nerealizările semenilor noștri, din cauza păcatelor și a războiului pricinuit de gîndurile cele rele.

Sunt numeroși creștini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, fac milostenie…), dar direcția este stricată și se prăbușesc. Iar dacă repară direcția, adică, vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în gânduri bune, atunci vor merge ușor și sigur pe calea mântuirii.

Cu alte cuvinte, rău gândești, rău vorbești și rău vei face.

Pentru că din minte, gândurile omenești și diavolești se pogoară în inimă și-l fac pe om fiară. Gândul, vorba și fapta cea rea se întorc amplificate împotriva autorului lor. Iar dacă gândești bine, de bine vei vorbi și bine vei face. Pentru că din minte, gândurile bune omenești și îngerești se pogoară în inimă și-l fac pe creștin înger. Dacă vrei să faci rânduială în viața ta, trebuie să-ți faci mai întâi ordine în mintea ta.

Pentru ca un creștin să vadă și să priceapă lucrarea dumnezeiască, el trebuie să aibă ochiul sufletului (mintea) curat și curăție lăuntrică. Pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: ,,Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat…” (Matei 6, 22-23).

Iată de ce același lucru pentru un creștin este binecuvântare, iar pentru altul, nenorocire. Pentru că fiecare îl explică potrivit cu gîndul său (bun sau rău), iar aceasta va depinde de curăția lăuntrică a fiecăruia, pentru că fiecare lucru poate fi văzut fie din latura cea bună, fie din cea rea.

Spre exemplu, în loc să învățăm din experiența celorlalți și să facem ceva bun acționăm pentru a distruge, cheltuind energie, sănătate și timp, iar apoi ne bucurăm de insuccesele și necazurile lor. Construiește cineva o casă frumoasă, iar cei care îl zavistuiesc, în loc să învețe din experiența lui și să construiască o casă mai frumoasă, îndemnați de diavol, își consumă toate puterile ca să-l disrtugă.

Trebuie să amintim aici un lucru foarte important: tot ceea ce face se fără credință în Dumnezeu și fără smerenie este deșertăciune și goană după vânt.
***

E mai rea lumea în care trăim decât cea de acum 2000 de ani?
Biserica este, dacă vreţi, antecamera şi vârful de bătălie al Împărăţiei Cerurilor.

De ce lumea din ziua de azi se îndepărtează de Sfânta Biserică?

Eu cred că noi avem o părere foarte proastă despre lumea în care trăim. Prea proastă chiar. Să nu vă închi­puiţi că în Roma în care mergea Sfântul Apostol Pavel să propovăduiască îndată după învierea Domnului nostru Iisus Hristos era plin de îngerei bucălaţi. Mâncau orez cu beţişoarele precum chinezii… Nu vă minţiţi! Roma în care vestea Sfântul Apostol Petru, în care vestea Sfântul Apostol Pavel, în care vesteau martirii dintâi ai Bisericii era o cloacă de viermi nenorociţi – era să zic împuţiţi, şi nu greşeam. Lumea în care a venit Hristos ca să o mântu­iască nu era una de îngeraşi — dovadă că cei mai sfinţi din lumea aceea sau cei care păreau mai sfinţi erau cărturarii şi fariseii… Şi nu este un şi disjunctiv, e unul conjunctiv. Deci, în niciun caz Hristos n-a venit să mântuie o lume gata mântuită. Este firesc ca lumea aceasta peste care încă mai stăpâneşte şi mai frisonează din când în când diavo­lul să fie o lume aşa cum este ea. Dar a spune că fuge de Biserică mi se pare un pic aberant. Mie îmi este teamă că noi confundăm două noţiuni aici. Noţiunii de lume îi corespunde Împărăţia Cerului, nu-i corespunde numele de Biserică. Biserica este, dacă vreţi, antecamera şi vârful de bătălie al Împărăţiei Cerurilor. Or ce nu reuşim noi să facem este să convertim lumea la Hristos, să restaurăm lumea. Şi ştiţi de ce nu o restaurăm? Pentru că nu suntem suficient de pregătiţi să vedem. (…)

Noi întotdeauna avem senzaţia că trebuie să ne lup­tăm împotriva lumii. Adevărul e că noi trebuie să ne lup­tăm împotriva noastră, ca văzând oamenii faptele noastre bune, să-L preamărească pe Dumnezeu din ceruri. Lume nu are neapărat o conotaţie peiorativă, negativă, decât pentru ochiul smintit. Sigur că există un comportament lumesc, deranjant pentru comportamentul cuvios sau cu­cernic, dar ce te faci când comportamentul lumesc este mai cucernic decât aşa-numitul comportament cucernic?
Surse: Pr. Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca; Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță.

Slujitorii nevăzuți ai României. Rugăciunile lor înmoaie și piatra, sterg păcatele lumii și îmblânzesc pedeapsa lui Dumnezeu

Nu departe de Ramnicu-Valcea, pe soseaua care duce spre Olanesti, un drum forestier urca brusc spre inima muntilor si a padurilor seculare, spre manastiri inaltate sub stanca si spre schituri pierdute prin nori. Se spune ca pe culmile innegurate ale Builei mai exista sihastri. Se spune ca rugaciunile lor inmoaie si piatra, ca sterg pacatele lumii si imblanzesc pedeapsa lui Dumnezeu: armata secreta a ortodoxiei, care exista acolo dintotdeauna si va ramane cat lumea.

Imparatia de piatra a pustnicilor

Cheia, satul cu case din lemn si din piatra, e ultima asezare terestra pe drumul forestier ce urca prin paduri spre Masivul Buila. Ma gandesc la istoria pe care mi-o povestea un jurnalist francez impatimit de Romania, cum ca in tara sa mai exista trei ursi bine supravegheati prin satelit si ca acolo, cine vede o urma de urs se fotografiaza langa ea, ca si cum ar fi o mare reusita. Locurile acestea prin care trec, de o salbaticie si de o frumusete care-ti taie rasuflarea, locurile acestea aproape neatinse, padurile colosale de fag, in care copacii urca la cer precum coloanele de piatra ale unei catedrale, peretii verticali de stanca ce se zaresc in departare… toate acestea, imi spun, sunt lucruri care conteaza. Romanii aflati la putere viseaza la hoteluri de cinci stele, in timp ce strainii platesc bani grei pentru a se catara o singura data prin locuri neatinse, pentru a vedea o singura data un animal salbatic, pentru a auzi o singura data rezonanta cutremuratoare a unei rugaciuni intonate in creierul muntilor de catre maicile unui schit de la marginea lumii.

Schitul Iezer

Tulburatoarea istorie a unui masacru

Suntem sus, lumea a ramas departe, in vale, suntem in pragul inserarii si o lumina crepusculara se filtreaza printre frunzele copacilor. Drumul serpuieste pe apele reci ale Cheii, aerul are culoarea mierii, cand, la una dintre curbele incolacite in jurul peretilor de stanca, rasare o troita. Un acoperamant de lemn, o cruce de piatra inlauntru. Probabil ca Dumnezeu se afla dintotdeauna aici, in spatele peretilor de stanca, urmarind tacut respiratia rarilor trecatori care citesc pe-o tablita istoria teribila a acestui loc. Pe locurile acestea pluteste amintirea unui macel, a unei ingrozitoare crime, copacii imensi ai locului au fost probabil martorii acestei terifiante intamplari pe vremurile cand drumul acesta nu exista, cand numai cerul si peretii de stanca au fost aici, sa auda vuietul uciderii celor 300 de calugari ai Schitului Iezer. Pe albia raului, sub troita aceasta, se afla locul in care au fost ingropati martirii. O sageata bicisnica din tabla indica directia, o coborare abrupta conduce printre arbori si printre stanci pana la locul unde trei cruci sapate in piatra, trei cruci acoperite cu muschi, indica locul marelui masacru care s-a petrecut aici acum 450 de ani batuti pe muchie. Pasarile amurgului canta ca in Paradis. 300 de oameni ucisi… Ar fi trebuit ca aici pamantul sa musteasca de sange si acum, pasarile nu ar fi trebuit sa cante, iarba nu ar fi trebuit sa creasca, copacii nu ar fi trebuit sa fie atat de frumosi si raul rece al Cheii sa nu fie atat de vesel. Aveam sa urc pana la schit, aveam sa descopar stravechea, superba bisericuta pictata si clopotnita din alte vremuri, aveam s-o urmez pe maica Mihaela, abia venita de la sapa, printre batranele ziduri ale manastirii, povestind carnagiul. “Nu, nu a fost o crima obisnuita”, spune ea, “a fost o crima in numele aurului, in numele stralucirii diavolesti a aurului care ia mintile oamenilor, pentru ca aici, la temelia schitului, Mircea Voda Ciobanu si doamna sa, Chiajna, ingropasera un cazan plin cu aur. Erau vremuri de bejenie si de restriste, cand navalitorii ardeau totul in cale, si Voda, dupa ce a recladit schitul, a ingropat acolo aurul pentru vremurile grele, ca sa aiba calugarii intr-o buna zi cu ce il cladi din nou. Asta se petrecea pe la 1550″, zice maica, in timp ce se preumbla pe sub micul arbore inflorit violet de sub peretele clopotnitei, in timp ce-si cere scuze pentru hainele ponosite. “Stiti, abia am venit de la sapa.” “Ginerele voievodului era un ungur, care a aflat despre comoara de la sotia sa si atunci a trecut muntii cu slugile sale si a trecut prin foc si sabie schitul, a luat aurul si s-a refugiat inapoi, in Ardeal. Aceasta crima s-a petrecut pe la 1570″, zice, stergandu-si fruntea cu maneca si deschizandu-mi usile stravechii biserici cu pictura scorojita de vremuri, cu o schela inaltata sub bolta de piatra. Intru apoi in biserica noua, unde sunt moastele Sfantului Antonie, aflu ca primii ctitori ai acestui superb lacas din inima muntilor au fost Radu I, pe la 1380, si fiul sau, Mircea cel Batran, ca locul acesta, in ciuda izolarii sale, a fost calcat mereu de dusmani si de pagani, ca aici, acum sute de ani, nevoiau sute de calugari si de schimnici pierduti prin codri nesfarsiti, in pesteri si sihastrii. Biserica noua este frumoasa, dar nu are nobletea obosita, teribilul aer singuratic al celei vechi. “Si Sfantul Antonie?”, o intreb pe maica Mihaela. “Era aroman”, zice ea, “venea din tinutul Pindului si, la 64 de ani, dupa o viata de negustor bogat si implinit, a venit aici pe la 1648 si a locuit in pestera de sus, unde a sapat cu mainile sale o chilie in stanca. A ales locul pentru ca in vis i s-au aratat calugarii ucisi si el si-a urmat visul. Douazeci si opt de ani a vietuit fara odihna, practicand rugaciunea inimii si munca, ridicand biserica, pentru ca in noaptea de 23 noiembrie 1720 sa treaca la vesnicie, cu sufletul impacat. Si acum, scuzati-ma”, spune maica Mihaela, “trebuie sa plec la slujba, bate toaca de utrenie, e seara.”

Strabat inca o data curtea paradisiaca a manastirii, inspectez constiincios zidurile de piatra pe care Sfantul Antonie le-a cladit cu mainile sale, maicile curg dinspre chilii spre noua biserica, usa se inchide, apoi vocile lor ireale rasuna straniu, printre arborii inserati si printre zidurile albe.

Schitul Pahomie

Mormantul Parintelui Galaction

Am dormit in mijlocul salbaticiei, printre copaci si printre stele, desi as fi putut sa dorm la manastire. Am respirat odata cu Buila. Dimineata – o noua bucata de drum prin inima paradisului, spre Izvorul Frumos. Patrund mai adanc in inima muntelui, strazile orasului sunt mai departe ca niciodata. Iata apa cristalina ce izvoraste din inima stancii, iata Cristul rastignit de sub marii pereti verticali, strajuit de doi lei de ghips. Aici este Schitul Pahomie, schitul de sub pieptul muntelui. Aveam sa descopar ca drumul de sus, care de fapt este o carare ce duce de la schit pana la grohotisul Izvorului Frumos, este plin de pitici colorati, tot din ghips. Intru si descopar extraordinara priveliste a unei mici bisericute cladite sub o stanca imensa, cuibarita cumva la poalele stancii. O iedera colosala imbraca peretele, o troita, o icoana pictata direct pe peretele de piatra, o cladire marunta adaposteste cateva chilii. Mai incolo, o mica constructie alba, de lemn si piatra, se ridica din mijlocul unei pajisti. In dreapta intrarii – un mormant pe care scrie un nume: Parintele Galaction Zelig, nascut in 1944. Anul mortii nu e trecut, drept pentru care inteleg ca parintele este in viata. In timp ce privesc cu nedumerire animalele de ghips raspandite peste tot, in timp ce observ lucrarile de restaurare ale micii bisericute, un batran calugar coboara scara de piatra spre mine. Are barba alba si ochii albastri, surazatori. Este Parintele Galaction, stapanul mormantului de la intrare, calugarul stancilor si al Izvorului Frumos, care mangaie lumea acestor locuri de 22 de ani batuti pe muchie. Stam pe marile banci de lemn, dupa ce am vazut bisericuta de sub munte, stam de vorba si el imi spune despre istoria acestui loc, ca si cum toate s-ar fi petrecut ieri. Vorbeste cu ochii inchisi despre Barbu Craioveanu, marele ban, omul care a recladit manastirea de la Bistrita valceana, dupa ce ticalosul Mihnea cel Rau a daramat-o cu tunul in 1509, si despre bejenia sa aventuroasa prin munti, impreuna cu soldatii sai cei mai credinciosi. “Pe-atunci, nu era nici un drum care sa duca pana aici si se putea ajunge numai urcand pe firul apei, si marele ban al Craiovei, Barbu, era fugit impreuna cu capitanul sau, Sava haiducul, si aici, la Izvorul Frumos, si-au gasit refugiul si mantuirea de armatele lui Mihnea cel Rau. Nici salbaticiunile, nici Mihnea nu le-a venit de hac si multi ani mai tarziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, in semn de recunostinta, Barbu Craioveanu a cladit aici schitul si s-a calugarit sub nunele de Pahomie, pe la 1520.” Reporterul incearca sa reconstituie in minte peisajul acelor timpuri si strania asociere intre marele ban devenit calugar si capitanul sau, Sava, devenit haiduc, incearca sa le vada umbrele pe sub Muntele Builei, sa si-l imagineze pe vel-spatarul Constantin care avea sa poarte mai tarziu numele de Brancoveanu, pe la 1684, recladind schitul si intarind drepturile sihastrilor care locuiau pe Buila. “Parinte”, zic catre Galaction Zelig-maramureseanul, “astazi mai exista sihastri?” El ma priveste cu atentie printre gene si scapara albastru din priviri. “Acesta este un lucru de taina”, zice. Eu inteleg ca mai exista, dar ca nu se poate vorbi despre asa ceva, apoi parintele trece cu dezinvoltura la istorii mai recente, cum ar fi parasirea schitului in 1880 si recladirea lui in… 1952. “Cum in 1952?”, intreb uimit, caci era in plina epoca stalinista si… Parintele zambeste, isi trece mana peste barba: “Patriarhul Iustinian a facut asta”, zice, “si cu Episcopul Iosif al Ramnicului. Patriarhul era prieten cu Voitec, cu Bodnaras si cu altii si si-a folosit puterea ca sa recladeasca schitul. Stii cum a murit Preafericitul Iustinian?”, zice parintele, trecand pe sub marii copaci de la Pahomie. “I-au dus intr-o zi o lista cu bisericile care urma sa fie daramate, pentru ca el s-o semneze. A doua zi, l-au gasit mort. Lista nu era semnata.” Apoi, ma fulgera cu privirea si ma intreaba de ce imi tund barba, de ce sunt tuns asa de scurt. Reporterul luat prin surprindere tace incurcat. “Hm”, face parintele serios, apoi zambeste deschis si imi spune despre mormantul pe care si l-a pregatit. “Unii spun ca e prea somptuos, tie cum ti se pare?”, ma intreaba. “Pai…” El rade. “Le spun tuturor ca mi-am facut o vila la munte, ei ma intreaba cu cate camere, si eu le spun ca e cu una singura – ha-ha.”

Aveam sa ma despart de nemaipomenitul Parinte Galaction, dupa ce am vazut aproape totul. Adica vitelusa nou-nascuta de sus, de la grajd, icoana pictata pe stanca, piticii si miracolul chipului Mantuitorului, sapat in stanca de vanturi si de ploi, ce pare ca priveste mica bisericuta. Barba Mantuitorului este o iedera gigantica, pe care parintele a plantat-o cu 20 de ani in urma. Aveam sa plec putin nelamurit. De unde vin aceasta vioiciune, aceasta bucurie, aceasta serenitate, aceasta liniste vesela a Parintelui Galaction? De ce a vrut sa se fotografieze, ca intr-o joaca, alaturi de mormantul sau de sub stanca, de ce nu a vrut sa spuna nimic despre sihastrii din munti? El, Parintele Galaction cel vesel, cel senin, cel batran, cel frumos si cel bun, este fostul staret. Galaction zambeste mereu.

Schitul Patrunsa

Muntele pustnicilor nevazuti

Turcii navalesc din nou peste tinuturile Valcii, sunt deja la Barbatesti, si zvonul bataliei se aude, si fumul caselor incendiate se vede sub munti. Daca si satul lui Barbat, fratele lui Litovoi cel ucis la 1273, este in flacari, atunci nu mai este nimic de facut. Paraschiva este tanara, este frumoasa si poarta in pantece copilul barbatului sau, Modoran ciobanul, insa, Doamne, Modoran este sus, in munte, cu oile, si ea este singura si trebuie sa fuga, sa alerge, sa salveze mica viata dinlauntrul sau, nu mai este timp de pierdut. Lasa in urma satul Pietreni si casa si toate si alearga catre Buila salvarii, catre muntele sfant, catre locurile unde vietuiesc pustnicii cerului in pesteri de piatra si unde dusmanul nu poate ajunge. Paraschiva urca spre cer, copilul se zbate in pantece, basmaua ei, unde o fi basmaua, mai e putin pana sus, satele au ramas undeva in urma, cand o patrund durerile facerii. Suntem in anul 1639 de la Hristos si sub Muntele Buila se naste un copil, sub cerul liber. Se va numi Constantin, va deveni episcop, sub numele de Climent. Locul se va numi pentru totdeauna Patrunsa si el, copilul devenit episcop, va cladi aici in 1740 un schit cu hramul Sfintei Paraschiva, in amintirea mamei sale.

Minunata poveste, isi spune reporterul, in timp ce se indreapta spre locul acesta binecuvantat. Masina a ramas in urma, caci pana la Patrunsa nu se poate ajunge decat pe jos, printre arborii colosali, printre fagii-gigant ai acestor paduri seculare, pe care niste iresponsabili si niste ticalosi le doboara acum cu drujbele. Radacinile acestor copaci curg pur si simplu, sunt ca niste degete ale unui pianist cosmic intinse pe claviatura planetei, culoarea acestor copaci este cea a pietrei si tristetea ce te cuprinde in fata unui asemenea copac doborat este sfasietoare. Sute de ani le-au trebuit acestor fiinte vii sa ajunga ca niste coloane de catedrala, cinci minute le-au trebuit oamenilor sa le distruga. Din loc in loc sunt troite pictate, pe care calugarii de la Patrunsa au scris avertismente inutile, superbe icoane impodobesc din loc in loc marile trunchiuri ce urmeaza sa moara de drujba, cararea trece ingusta printre munti, printre paduri seculare, printre izvoare. Deasupra trec avioane ale altei lumi, inainte se vede Buila ca un dinozaur colosal, iesind dintre codri.

Apoi descopar schitul si fantana cu icoana de la intrare, pe un mic podis sub umbra padurii se vede o cruce – bizara replica a Golgotei. Si intru, si trec pe langa biserica schitului, in cautarea staretului despre care stiu ca se numeste Varsanufie, si arunc o privire catre constructia unei noi biserici, la care abia s-a sapat fundatia. Trecem cu vederea acoperisul stralucitor de tabla al bisericii, figuri barboase de calugari aluneca prin spatiul acesta zdrobit de prezenta marelui Munte Buila. Il descopar pe Parintele Varsanufie sus, la chilia sa, tocmai a spovedit un calator, un pelerin. Soarele rosu al unui apus incendiaza creasta muntelui si Parintele Varsanufie pare tanar si batran in acelasi timp, lucid si visator, cu priviri taioase si suras bun. O centura militara ii incinge braul. Un soldat al Domnului, imi spun, care stie multe si care sper ca-mi va dezvalui marele secret al sihastrilor din Muntele Buila. Imi arata chilia sa mica si curata, altarul cu ferestrele spre rasarit, vorbeste incet apoi, in timp ce-mi arata locurile. Sunt chilii peste tot, mici constructii din lemn raspandite de jur-imprejur. El insusi a fost pustnic, el insusi a gustat din miracolele singuratatii in numele Domnului timp de trei ani, in adancurile Muntelui Buila, dupa ce a venit de la Frasinei. O pasare de prada se invarte in inalturi, el ma conduce catre chilia halucinanta a monahului Lavrentie cel surazator, cel care face ceaiuri din plante, cel care a construit cu mainile sale ceea ce vad. O chilie din lemn, o alta suspendata pe trunchiul unui copac, un intrand din piatra ca o terasa, de pe care se vad inaltimile si albastrul cerului. Stam afara si bem ceaiurile lui Lavrentie, “nimic nu se dobandeste fara lupta si fara ispita”, spune incet Parintele Varsanufie, “insa rugaciunea biruieste intotdeauna. Cand dai sange, iei duh si drumul catre orice izbanda trece prin suferinta.” Varsanufie nu vrea sa vorbeasca mult, iar chipurile acestor calugari vor ramane ascunse, pentru ca ei nu pot lasa chipurile lor sa apara la ziar. Inteleg. Si pustnicii? “Lumea aceasta a sihastriei trebuie sa ramana misterioasa”, zice Varsanufie privind catre munti, “ei sunt acolo si acolo trebuie sa ramana, pentru ca altfel rostul lor se pierde. Pustnicia este arma secreta a ortodoxiei, rugaciunile lor puternice sunt cele care salveaza lumea in fiecare zi”, spune, “si daca lumea ar merge acolo, atunci rugaciunile lor si-ar pierde puterea. Ei par ca sunt departe de lume, insa ei sunt mai mult cu lumea decat iti inchipui, pentru ca ei se roaga neincetat nu pentru ei, ci pentru noi.” Reporterul il mangaie pe cainele Rex, puiul de lup, si incepe sa inteleaga ca muntele acesta ascunde mult mai multe mistere decat credea. Unii spun ca sihastrii sunt pe cale de disparitie, insa nu, nu este asa, pentru ca Parintele Varsanufie este duhovnicul lor, ei sunt acolo, sus, si niciodata nu voi putea face un reportaj despre ei, pentru ca, incercand acest lucru, le-as strica rostul. Sa te rogi si sa nu renunti niciodata, sa te ridici dupa ce ai cazut pentru ca e important sa fii gasit ridicandu-te, sa nu dai inapoi si sa ai credinta, pentru ca undeva, in creierii muntilor, in templul Builei, cineva se roaga pentru tine. Acestea sunt lucrurile pe care le-am inteles in timp ce coboram lungul drum, ca o Golgota, de la Parintele Varsanufie al Patrunsei catre casa.

Galeata Paradisului

Am coborat de la Schitul Patrunsa in tacere. Am avut din nou inima stransa pentru fagii seculari ucisi. M-am gandit la sihastrii din munte. Jos, in drumul forestier, in loc sa cobor spre satul Cheia, am tinut drumul catre cer, kilometri intregi. Sus, foarte sus, acolo unde norii plutesc in jurul oamenilor rataciti, se afla un tunel. Ceausescu voia sa faca ceva acolo, dincolo, si atunci a strapuns muntele. Am trecut prin tunel si dincolo de acesta am vazut Paradisul, ca si cum tunelul ar fi fost o poarta catre alta lume. O imensa scobitura, o galeata inconjurata de creste inaccesibile, ca o cetate naturala, se intindea la picioarele reporterului mut. Un taram interzis, mi-am spus, un loc necunoscut, cine ajunge oare pana aici, unde nici pasarile cerului nu ajung? Am coborat apoi in padure, pe fundul vaii, pe albia salbatica a unui parau rece ca gheata. Aveam sa aflu ca este aceeasi apa ce trece pe sub Schitul Iezer al celor 300 de calugari ucisi. Am vazut inserarea, apoi stelele deasupra galetii Paradisului, am auzit pasari nemaiauzite si am simtit miresme niciodata simtite. Drumul se pierde aici, in aceasta vale din inima muntilor. A doua zi, aveam sa-l cunosc pe Gogo, un maniac al muntilor, un salvamontist pasionat, un alpinist, un iubitor de salbaticie, si aveam sa traversez fantasticul canion al Cheilor Cheii, aveam sa cobor printre bolovani gigantici, aveam sa merg prin apa inghetata pana la brau, aveam sa-mi pierd rasuflarea privind in sus si pipaind salbaticia superba, neatinsa a acestor locuri ocrotite de Dumnezeu. Mi-am spus ca asa trebuie sa fi aratat acum 500 de ani locurile in care au fost construite schiturile si ca, Doamne, tara aceasta este inca necunoscuta. Apoi am aflat ca pe aceste taramuri vin uneori strainii, pasionatii de catarari, de ascensiuni salbatice, amatorii de explorari, de pesteri neumblate, am aflat ca in unele dintre ele s-au gasit oase de urs din alte ere, ca sunt sute de pesteri neexplorate. Eu ma gandeam la sihastri si la Paradis. “Si romani nu vin?”, am intrebat. “Nu prea”, zice marele iubitor de salbaticie, “nimeni nu stie de locul acesta, iar strainii afla de pe… Internet.” Apoi l-am intrebat daca stie de schiturile de pe partea cealalta a muntelui si el imi raspunde firesc ca e prieten cu Parintele Galaction si ca el este cel care a tuns barba de iedera a Mantuitorului de pe stanca de la Pahomie. Cercul se inchide. Suntem in plin taram al miracolului.

Părintele Constantin Necula: Și femeile care se machiază se pot mântui… Cu o singură condiţie!

Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.

Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu.

La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că… se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină, în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com­plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.

Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat… Există o men­talitate de emisie şi pe linia bărbatului.

Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp…

Părintele Constantin Necula

Extras din „Provocarile strazii”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006

Rugăciune mare care se spune în Sfânta și Marea Luni! Azi! Ai credință mare și mulțumește-I lui Dumnezeu!

Rugăciune mare care se spune în Sfânta și Marea Luni! Azi! Ai credință mare și mulțumește-I lui Dumnezeu!
Rugăciunea zilei de luni

Doamne Iisuse Hristoase, cu adâncă umilinţă recunosc şi mărturisesc, că în toată ziua păcătuiesc contra iubirii Tale Dumnezeieşti. Deci, astăzi, că este luni şi începutul săptămânii, mă rog cu umilinţă îndurării Tale celei mari: iartă-mi păcatele cele de voie şi fără de voie, şi-mi ajută să pun început bun şi să port mai multă grijă de sufletul meu, pentru care ai răbdat atâtea dureri la Sfânta Ta Răstignire! O, Doamne, astăzi Îîţi dau sufletul şi trupul meu şi voinţa mea, rugându-Te să fie voia Ta cu mine, după bună plăcerea Ta. Pedepseşte-mă, Doamne, după îndurarea Ta, în această lume, iar nu în cealaltă viaţă. Şi iartă pe cei vii şi pe cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfintei Tale Biserici, şi pe toți ne învredniceşte de mărirea Ta în rai. La aceasta pun mijlocitori pe Sfinţii Tăi Îngeri, către care zic: O, cereştilor ajutători şi păzitori ai oamenilor, vouă mă închin şi vă mulţumesc, pentru ajutorul şi conducerea ce ne-o daţi în toate zilele nouă, nevrednicilor şi păcătoşilor. Scutiţi-mă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, ca să nu mai păcătuiesc de acum înaintea Dumnezeului meu! Învredniciţi-mă să vă văd la moartea mea, stând în jurul meu şi să duceţi sufletul meu în cer, ca să se închine măririi Feţei lui Dumnezeu, iar vouă să vă mulţumesc acolo, pentru purtarea de grijă ce aţi avut pentru mine şi binele vostru să-l spun cu glas neîncetat în veci. Amin.
***

Sinaxar în Sfânta și Marea zi de Luni
În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul losif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de altele, este luat ca preînchipuire a Domnului, Iosif cel preafrumos. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de fraţii săi din pricina unor visuri, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înşelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i-se că a fost răpit şi a fost mâncat de fiare sălbatice. În urmă a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginţi, iar aceştia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru că stăpâna lui s-a mâniat pe el din pricina curăţeniei tânărului, că n-a voit să săvârşească nelegiuirea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa. Ea l-a vorbit de rău stăpânului său, aşa că Iosif a căpătat temniţă grea şi lanţuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului a fost cunoscut iarăşi de fraţii săi. Trăind într-un chip minunat toată viaţa lui, a murit în Egipt şi s-a arătat un om mare prin înţelepciune, pe lângă alte fapte bune ale sale.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost invidiat de iudeii cei de acelaşi neam cu el, a fost vândut de ucenicul lui cu treizeci de arginţi, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuşi împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea şi ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu Trupul Lui cel purtător de viaţă.

Pentru această pricină facem astăzi pomenire preafrumosului Iosif.

În aceeaşi zi mai facem pomenire şi de smochinul cel care s-a uscat, pentru că dumnezeieştii evanghelişti Matei şi Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului cu stâlpări în Ierusalim această minune. Marcu spune: «Iar a două zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: «Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac». Iar Matei spune: «Iar a doua zi, întorcându-Se în cetate a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Şi i-a zis lui: «În veci să nu se mai facă rod în tine». Şi îndată s-a uscat smochinul».

Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la ei şi i-a făcut cu totul netrebnici.

Dar dacă cineva ar întreba: «Pentru ce oare un pom neînsufleţit s-a uscat prin blestem dacă n-a greşit cu nimic?». Unul ca acesta să afle că iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor totdeauna bine şi că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine şi nicidecum puterea de a face rău. Dar Stăpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău. Ca să convingă deci poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare şi spre a pedepsi, ca un bun nu vrea să-Şi arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsufleţită şi nesimţitoare.

Mai este însă şi o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înţelepţi, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui şi-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se aseamănă cu smochina este lucru destul de limpede: are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea şi iuţimea conştiinţei.

Istoria smochinului a fost aşezată aici pentru a ne îndemna la umilinţă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată pentru a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihnă, a doua zi, adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi-l trimite în focul veşnic. Smochinul uscat din Sfânta Evanghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozeşte pe cei care nu fac rod potrivit de virtute.

Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin

Unde se ține, de fapt, salcia sfințită de Florii? Toată lumea face această mare greșeală!

Duminică, ortodocşii au prăznuit Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele şi care este dedicată Intrării Mântuitorului Iisus în Ierusalim. Totodată, toţi cei care la botez au primit nume de flori îşi sărbătoresc onomastica. Oamenii merg la biserică, au dezlegare la peşte şi nu-şi uită tradiţiile şi obiceiurile locului.

Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor, din satul tradiţional. Salcia este sfinţită la biserică, apoi este utilizată în gospodărie. „Se punea salcie la ferestrele caselor, apoi se punea la icoane, în nici un caz nu se arunca. De asemenea, mâţişorii care sunt la salcie în această perioadă erau foarte preţuiţi“, a precizat Victor Munteanu, şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Aşa cum arată muzeograful, „salcia este folosită în special în două mari obiceiuri de primăvară, de Blagoveştenie sau Buna Vestire şi de Florii. Este o plantă care se află în splendoarea ei tocmai în această perioadă şi care substituie palmierii care nu se găsesc în spaţiul nostru geografic“, a arătat Victor Munteanu care a adăugat că astfel de substituiri se regăsesc şi în alte zone geografice.

De asemenea, „un obicei care ce s-a păstrat şi este des întâlnit este împodobirea gospodăriei cu crenguţe de salcie care se agaţă la poartă sau în alte locuri, iar după ce trec sărbătorile pascale ele se pun la icoană, unde se pătrează pe tot parcursul anului“, a arătat Victor Munteanu.

După ce ramurile de salcie erau sfinţite la biserică, mâţişorii erau împărţiţi la oameni. Salcia era nelipsită din pomana care se face la Moşii de Florii: „Erau duse la biserică şi ramuri de salcie dar şi de răchită care erau duse apoi în cimitir“, după cum a menţionat muzeograful, care a adăugat că „în Moldova, din crenguţele de Salcie sfânţită se făceau coroniţe care se agăţau după Paşte în pomii fructiferi, pentru belşug“.
Un obicei întâlnit de Florii este ca persoanele sau copiii care nu au participat la slujba de la biserică să fie lovite, acasă, cu ramurile de salcie, de către cei care au fost la slujbă în timp ce se spune „Nu te pălesc eu, ci te pălesc mâţişorii ca să nu uiţi că de azi într-o săptămână e Paştele“.

Ajutor pentru Maica Domnului
Sunt mai multe legende privind salcia şi utilizarea acesteia în procesiunea de Florii. Una dintre legende povesteşte cum Maica Domnului, grăbindu-se spre locul unde era Fiul ei răstignit, a ajuns la malul unei ape curgătoare vijelioase. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa, însă nici una dintre ele nu s-a îndurat de lacrimile ei, cu excepţia salciei care şi-a aplecat o creangă şi a ajutat-o să treacă pe malul celălalt. În semn de mulţumire, Maica Domnului a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii.

Ramurile de salcie erau utilizate şi de apicultorii care înconjurau cu ele stupii, în timp ce ţăranii îngropau mâţişorii în brazdă, pentru a asigura o recoltă bogată. Mâţişorii erau folosiţi şi pentru a împodobi icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri sau în orice altă anexă gospodărească. De asemenea, se puneau la fântâni, pentru a asigura prospeţimea apei.

Drept urmare, e bine ca ramurile de salcie de la Florii să fie ținute la icoane tot anul.

Maica Siluana: Dacă te dai pe mâna Domnului, El te pune pe pilot automat și nu vei mai trăi necazuri de tot felul!

Maica Siluana: Dacă te dai pe mâna Domnului, El te pune pe pilot automat și nu vei mai trăi necazuri și căderi de tot felul!
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc

Domnul aşteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legile iubirii omeneşti ca să iubim cu iubirea Lui. Fiecare cădere ne arată diferenţa dintre „teorie şi practică” (lăsând de o parte felul greşit în care citim cuvântul teorie).

Mintea noastră are două puteri: una activă – mintea raţională, cugetătoare – care face lucrări şi una pasivă -mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă, care îndură lucrări. Când învăţăm ceva, mintea activă îşi zideşte sinapse pentru a-şi depozita ştiinţa şi a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învăţate clacă acestea nu vin de la Sursa Vieţii, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului şi ele a-l transmite ca lumină, inspiraţie, înţelepciune puterii active, cugetătoare şi celorlalte puteri ale sufletului.

Prin căderea protopărinţilor noştri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică, şi s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu.

Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, ruşinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputinţa, însoţite de durere când nu sunt satisfăcute şi de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el şi şi-a orientat puterile sufletului spre căutarea simţirilor plăcute şi evitarea celor dureroase. Aici îşi au sursa ştiinţele şi tehnicile omeneşti. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minţii sale active de a lucra şi păstra rezultatele eficiente ale ştiinţei sale.

Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmaşe şi gândurilor automate, zdrenţe ale gândirii raţionale, de la care aşteaptă şi chiar pretinde să-i potolească foamea şi setea de absolut care i-au rămas şi după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).

Prin întruparea şi întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minţii noastre bolnave. Prin Botez şi Sfintele Taine, El este deja în inima noastră, adică mintea-inimă e iarăşi conectată la Sursa vieţii de unde primim puterea şi lumina necesare mai întâi vindecării firii şi apoi sfinţirii ei, îndumnezeirii.

Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertăţii omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Şi mulţi oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjeşte inima, dar nu ştiu cum s-o facă. Şi nu ştiu pentai că nu mai frecventează şcoala care este Biserica. Chiar şi cei care merg la biserică şi se spovedesc şi împărtăşesc, nu merg la şcoala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învăţăm să ne curăţim mintea şi inima de păcat şi de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învăţând să ne rugăm în duh şi adevăr până-L vom simţi pe Duhul Sfânt rugându-Se în inima noastră şi cele ce urmează apoi… Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înţeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control şi eficienţă pentru că ea ştie ce este „bine” şi ce este „rău” şi să nu-i simţim cu inima întunecată de frici, griji şi îngrijorare. Atunci îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele aşa cum îl vedem noi şi cu orice preţ, cu preţul călcării libertăţii celuilalt!

Or, Domnul nu intră în aceste jocuri ale minţii noastre şi ne aşteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legile iubirii omeneşti ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunţăm, să murim acelei dorinţe de a se întâmpla lucrurile cum ştim noi că e bine sau cum ne place nouă şi să căutam împărăţia Lui în chiar acele momente şi situaţii. De îndată ce vom face asta „se vor adăuga nouă” toate cele după care tânjim.

Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice, care controlează toate şi doreşte să fie totul după binele nostru, care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc.

Acesta este numărul icoanelor ce trebuie să le ai în casă! Cea mai importantă, care aduce în casa ta:

Acesta este numărul icoanelor ce trebuie să le ai în casă! Ce icoană nu e bine să lipsească din casa ta! Mare, mare atenție!
Câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa sa?
Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze.

Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.

Icoana Mântuitorului nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.

Care este importanța icoanelor în viața credincioșilor?

Sfinții ne devin modele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele mai îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic.

Așa cum afirmă Sfinții Părinți, „ceea ce Scriptura ne spune prin cuvinte, icoana ne anunță și ne face prezent prin culori”. Sfânta Scriptură ne vorbește despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască – și, același lucru îl face și icoana. De altfel, între actul întrupării și icoană este o legătură atât de strânsă, încât Sfântul Teodor Studitul afirmă, în contextul disputelor iconoclaste că, „cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina întrupării Cuvântului”. Știm că Întruparea Fiului lui Dumnezeu este fundamentul și rațiunea reprezentării și cinstirii icoanelor: dacă Iisus Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu am fi putut să-L reprezentăm în icoane. Iar în ceea ce privește reprezentarea sfinților, nici aceasta nu ar fi fost posibilă, tocmai pentru că prin opera lui Dumnezeu, de răscumpărare a neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de a deveni sfânt.

Sfinții ne devin modele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele mai îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și sfinților prin intermediul icoanelor, căci acestea predispun la dialog cu divinitatea și răspund unei anumite nevoi de concret a omului. Din acest motiv se obișnuiește să se picteze bisericile, iar credincioșii să aibă icoane în casele lor.

Un al treilea rol al icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate după un anumit canon, icoanele pun înaintea ochilor privitorului evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfânta Scriptură, fie din viețile sfinților. Sfântul Grigore cel Mare spune că „icoanele sunt pentru cei neînvăţaţi ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor. Sfântul vrea să scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același piedestal cu Sfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere pedagogic tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă, o perspectivă văzută a Cuvântului lui Dumnezeu.

Care este diferența între ortodocși și catolici? Părintele Paisie ne spune adevărul pe care puțini îl cunosc

Pe staretul Paisie l-am cunoscut in anul 1969. Eram un grup de studenti si am vizitat Sfantul Munte in Saptamana Luminata. In vremea aceea Staretul locuia la Chilia “Cinstita Cruce” de langa Manastirea Stavronikita. L-am vizitat acolo si, asa cum stateam, unul dintre noi, care il cunostea, i-a spus:

– Gheronda, spune-ne ceva!

-Ce sa va spun, mai copile? Eu sunt un nimic. Ce puteti lua de la mine?

A doua oara cand am vizitat Sfantul Munte, am mers din nou la Staret. Chilia lui era asezata intr-un loc, pe care, daca nu-l stiai, nu puteai s-o afli. Pe atunci circula zvonul potrivit caruia chilia Staretului, dar mai ales bisericuta unde se ruga, raspandea buna mireasma. Staretul nu-i tinea pe vizitatori multa vreme. Ceea ce imi amintesc din vremea cand s-a mutat de la acea chilie si s-a stabilit la Panaguda, a fost urmatoarea intamplare: Odata, pe cand eram si eu acolo, a venit Parintele Placide, care mai inainte fusese catolic si care dupa aceea s-a botezat ortodox, a devenit monah si apoi ieromonah, si se gandea sa faca o manastire.

Acesta l-a intrebat pe Staret ce ar trebui sa aiba tinerii care doresc sa devina monahi, infranarea sau rugaciunea? Si care trebuie sa fie crieteriile alegerii lor? Atunci Staretul i-a raspuns:

-Sa cauti la acesti tineri ravna pentru nevointa!

Parintele Placide i-a mai pus o intrebare, de data asta dogmatica:

– Care este diferenta intre ortodocsi si catolici?

Asa cum stateam cu totii afara in curte, Staretul l-a intrebat:

– Vezi aceasta casa?
– O vad.
– Daca scoatem mortarul care exista intre pietre, cu ce se vor mai tine ele? aceasta au facut catolicii. Au scos intaritura si au subrezit cladirea bisericii.

– Gheronda, dar ce se intampla cu protestantii? a intrebat din nou parintele Placide.
– A, acestia au fost mai “destepti”. Au scos si pietricelele ce existau printre pietrele mari, iar acum incearca sa le sprijine una de alta. Dar aceasta inseamna ca nu exista nicio cladire.

Astfel, in putine si simple cuvinte, Staretul a vorbit despre marile subiecte si diferente dogmatice.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor de Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti 2006