Bancherul devenit călugăr răspunde la marile frământări care au tulburat omenirea!

Ieromonahul Ilarion de la Crucea

Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

„Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră”

– Aţi spus mai devreme că s-a înmulţit suferinţa. Vă rog să adresaţi un cuvânt oamenilor care trec prin suferinţă…

– Ce cuvânt mai potrivit decât faptul că Hristos a înviat, că Hristos a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim! Și atâta timp cât noi avem Jertfa lui Hristos – pentru că Jertfa lui Hristos este permanentă, ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie este Jertfa lui Hristos – și atâta timp cât Hristos se jertfește pentru noi, noi trăim în această nădejde a Învierii întru Hristos. Toate celelalte pălesc, orice suferinţă păleşte pe lângă această realitate a Învierii.

Dar, aşa cum am spus la început, Învierea nu e posibilă fără Cruce. Noi trăim cu această fugă de Cruce, pentru că avem, iarăşi, o neînţelegere a Crucii, a suferinţei. Crucea este o minune în viaţa omului. Noi avem o viziune foarte simplistă despre Cruce: Dumnezeu ne pune în spinare o povară, fără să se gândească dacă noi putem, dacă nu putem… Ca și cum Dumnezeu ar putea fi mai puţin simţitor faţă de noi, mai puţin îngăduitor, mai puţin iubitor. Dar Dumnezeu nu poate fi „mai puţin”! Dumnezeu este iubitor, este îngăduitor, este răbdător – şi la El toate sunt la modul plenar, deplin. Dumnezeu este dragostea desăvârşită, nu este o dragoste știrbită.

Avem multe neînţelegeri faţă de suferinţa noastră, ne închipuim că suferim mai mult decât trebuie. Dar trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie. Dar avem noi această înțelegere? Ştim că suferinţa doare, doare mai mult decât trebuie – dar o trăim aşa pentru că nu suntem conştienţi de ce suferim. În momentul în care ești conștient, suferința începe să se atenueze. Începi să te rogi, vine harul, te ajută Domnul, treci mai uşor peste ea. Dar dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.

Deci niciodată să nu credem că această Cruce a noastră este disproporţionată faţă de ceea ce putem noi să ducem. Nu: este perfect reglată pe ceea ce putem noi. În momentul în care acceptăm suferinţa și dăm slavă lui Dumnezeu pentru această suferinţă şi începem să ne rugăm, ne ajută Domnul să ducem Crucea, n-o mai ducem noi – nici măcar Crucea n-o ducem noi, ne-o duce Domnul. Domnul nu ne părăseşte niciodată, noi Îl părăsim pe El.

„Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu”

Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii…

Noi şi asupra acestei vieţi avem o înțelegere foarte deficitară, nu înţelegem sensul vieţii. Părintele Arsenie spunea: „Viaţa asta, timpul pe care-l avem la dispoziție este timpul mântuirii”. Nu există alt sens pentru viaţă. Am citit de curând opinia unui profesor ateu, care spunea că viaţa nu are sens. Și este perfect logic pentru un ateu: el nu poate să găsească sensul vieţii. Dacă lipseşte Dumnezeu şi dacă lipseşte veşnicia din viziunea ta, atunci viaţa nu mai are sens, eşti în stare să te naşti şi să mori şi în acest interval să te zbaţi: pentru ce, dacă nu este veşnicie? Este cumplit să trăieşti cu sentimentul acesta, că, de fapt, totul este trecător. Este complet absurd, este fără sens. Numai veşnicia dă sens vieţii noastre, numai întoarcerea la Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Cerurilor, numai asta dă sens vieţii noastre. Dacă am înţelege lucrul acesta și am pune la fundamentul vieţii noastre pe pământ această înţelegere, altfel ar arăta viața fiecăruia, altfel s-ar desfăşura.

E simplu, când facem ceva, să ne gândim: „Are sens?… E spre mântuirea mea?… E voia lui Dumnezeu să fac eu lucrul acesta?… Să-mi întemeiez o familie, să strâng bani, să-mi fac case?…”. Desigur, avem nişte lucruri de făcut, trebuie să ne facem un rost în această tranziţie a noastră pe pământ, dar scopul fundamental este mântuirea. Nu ştiu câţi oameni se gândesc permanent că, de fapt, fiecare zi este un timp dat spre mântuire, spre căutarea veşniciei, spre căutarea vieții.

Este un cuvânt la Sfinții Părinți care spune că omul trebuie să se vadă mai jos decât un vierme. Și nu înţelegeam cuvântul ăsta nicicum. Am mers la Părintele Arsenie, l-am întrebat: „Părinte, eu pot să înţeleg că trebuie să fiu smerit, dar totuşi viermele e vierme, omul este om! Cum să fie omul sub vierme?!”. Și Părintele mi-a zis aşa: „Viermele, de fapt, ce face? Orice viermişor mişcă, mișcă permanent. De ce mişcă? Ca să-şi caute viaţa. Da? Deci, la nivelul lui de existenţă, el împlineşte legea firii de a-şi cauta viaţa. Mişcă să caute hrană, ca să trăiască. Omul, la nivelul lui, ce-ar trebui să facă? Să mişte. Către cine? De unde vine viaţa lui? De la Dumnezeu! Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu. Asta este menirea noastră, ca fiinţe: căutarea lui Dumnezeu, acolo este sursa Vieţii. Asta este legea firii noastre pe care noi, spre deosebire de vierme, nu o împlinim”.

Sfinţii, când spun să te gândeşti în fiecare zi la moarte, se referă la moartea trupească. Te gândeşti la faptul că nu ştii cât timp ai la dispoziţie ca să te chiverniseşti tu sufleteşte, ca să împlineşti ce trebuie, acolo, în viaţa ta interioară. Nu știi cât timp ai – ai un timp, dar timpul este de la Dumnezeu, nu-i de la noi. Spunea iarăşi Părintele Arsenie: „Cât timp îţi trebuie ca să te mântuieşti? Puţin timp, trăit bine”.

Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.

„Şi pe Cruce, şi la Înviere”

Din păcate, vedem că egoismul nostru, iubirea de sine devine o barieră între noi şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” 2 Corinteni 12:10. Adică, în slăbiciune este Hristos cu tine. Nu când ne credem noi grozavi, că putem ceva, că suntem cineva. Nu, pentru că atunci suntem doar noi, fără Dumnezeu, este doar trufia din noi, gândul că omul poate fi ceva fără Hristos. Suferinţa ne aduce la această realitate a faptului că nu putem fi ceva decât împreună cu Hristos, prin Hristos. Şi atunci, aceasta este bucuria suferinţei: că eşti cu Hristos. Acesta este paradoxul suferinţei: că suferinţa îți poate aduce bucurie – și îţi aduce mântuire, îţi aduce viaţă, te cufundă în viață. Te scoate din moarte şi te aduce la viaţă. Acesta este sensul suferinței.

Nu trebuie să privim suferinţa ca venind de la un Dumnezeu cinic, care ne lasă să suferim. Nu! Dumnezeu e numai dragoste, să nu uităm lucrul ăsta. Și nu ne lasă să suferim în mod gratuit, fără sens. Foarte mulţi oameni au impresia că suferă fără sens, şi această atitudine, de fapt, îi face să se chinuiască aşa de mult, să sufere aşa de mult.

Dacă ar fi să încheiem acest cuvânt despre suferinţă, cam asta ar trebui să înţelegem. Suferinţa, în mod paradoxal, este mântuitoare, este izbăvitoare. Şi este aducătoare de lumină şi de bucurie în sufletul nostru. Poate părea foarte greu de înţeles. Odată, Părintele Arsenie a pus o întrebare: „Unde credeţi că era Hristos mai bucuros: când a înviat, sau când era pe cruce? Şi acolo, şi acolo – la fel era. Şi pe Cruce, şi la Înviere”. Poate părea așa, o taină, și un lucru paradoxal şi foarte greu de înţeles. Dar este o realitate.

Aceste fapte se întorc împotriva ta, dacă le faci! Cum îţi influenţează viaţa gândurile bune!

Astăzi, deși există numeroase probleme și necazuri, noi înșine ne creăm nefericirea și suferința prin propria noastră minte întunecată de păcate și de gânduri rele. Suntem stresați, plini de griji, furioși, emotivi, tulburați, neliniștiți, nesiguri, complexați, pesimiști, răutăcioși, dezbinați și nu ne bucurăm din toată inima de succesele și relizările, ci mai degrabă de insuccesele și nerealizările semenilor noștri, din cauza păcatelor și a războiului pricinuit de gîndurile cele rele.

Sunt numeroși creștini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, fac milostenie…), dar direcția este stricată și se prăbușesc. Iar dacă repară direcția, adică, vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în gânduri bune, atunci vor merge ușor și sigur pe calea mântuirii.

Cu alte cuvinte, rău gândești, rău vorbești și rău vei face.

Pentru că din minte, gândurile omenești și diavolești se pogoară în inimă și-l fac pe om fiară. Gândul, vorba și fapta cea rea se întorc amplificate împotriva autorului lor. Iar dacă gândești bine, de bine vei vorbi și bine vei face. Pentru că din minte, gândurile bune omenești și îngerești se pogoară în inimă și-l fac pe creștin înger. Dacă vrei să faci rânduială în viața ta, trebuie să-ți faci mai întâi ordine în mintea ta.

Pentru ca un creștin să vadă și să priceapă lucrarea dumnezeiască, el trebuie să aibă ochiul sufletului (mintea) curat și curăție lăuntrică. Pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: ,,Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat…” (Matei 6, 22-23).

Iată de ce același lucru pentru un creștin este binecuvântare, iar pentru altul, nenorocire. Pentru că fiecare îl explică potrivit cu gîndul său (bun sau rău), iar aceasta va depinde de curăția lăuntrică a fiecăruia, pentru că fiecare lucru poate fi văzut fie din latura cea bună, fie din cea rea.

Spre exemplu, în loc să învățăm din experiența celorlalți și să facem ceva bun acționăm pentru a distruge, cheltuind energie, sănătate și timp, iar apoi ne bucurăm de insuccesele și necazurile lor. Construiește cineva o casă frumoasă, iar cei care îl zavistuiesc, în loc să învețe din experiența lui și să construiască o casă mai frumoasă, îndemnați de diavol, își consumă toate puterile ca să-l disrtugă.

Trebuie să amintim aici un lucru foarte important: tot ceea ce face se fără credință în Dumnezeu și fără smerenie este deșertăciune și goană după vânt.
***

E mai rea lumea în care trăim decât cea de acum 2000 de ani?
Biserica este, dacă vreţi, antecamera şi vârful de bătălie al Împărăţiei Cerurilor.

De ce lumea din ziua de azi se îndepărtează de Sfânta Biserică?

Eu cred că noi avem o părere foarte proastă despre lumea în care trăim. Prea proastă chiar. Să nu vă închi­puiţi că în Roma în care mergea Sfântul Apostol Pavel să propovăduiască îndată după învierea Domnului nostru Iisus Hristos era plin de îngerei bucălaţi. Mâncau orez cu beţişoarele precum chinezii… Nu vă minţiţi! Roma în care vestea Sfântul Apostol Petru, în care vestea Sfântul Apostol Pavel, în care vesteau martirii dintâi ai Bisericii era o cloacă de viermi nenorociţi – era să zic împuţiţi, şi nu greşeam. Lumea în care a venit Hristos ca să o mântu­iască nu era una de îngeraşi — dovadă că cei mai sfinţi din lumea aceea sau cei care păreau mai sfinţi erau cărturarii şi fariseii… Şi nu este un şi disjunctiv, e unul conjunctiv. Deci, în niciun caz Hristos n-a venit să mântuie o lume gata mântuită. Este firesc ca lumea aceasta peste care încă mai stăpâneşte şi mai frisonează din când în când diavo­lul să fie o lume aşa cum este ea. Dar a spune că fuge de Biserică mi se pare un pic aberant. Mie îmi este teamă că noi confundăm două noţiuni aici. Noţiunii de lume îi corespunde Împărăţia Cerului, nu-i corespunde numele de Biserică. Biserica este, dacă vreţi, antecamera şi vârful de bătălie al Împărăţiei Cerurilor. Or ce nu reuşim noi să facem este să convertim lumea la Hristos, să restaurăm lumea. Şi ştiţi de ce nu o restaurăm? Pentru că nu suntem suficient de pregătiţi să vedem. (…)

Noi întotdeauna avem senzaţia că trebuie să ne lup­tăm împotriva lumii. Adevărul e că noi trebuie să ne lup­tăm împotriva noastră, ca văzând oamenii faptele noastre bune, să-L preamărească pe Dumnezeu din ceruri. Lume nu are neapărat o conotaţie peiorativă, negativă, decât pentru ochiul smintit. Sigur că există un comportament lumesc, deranjant pentru comportamentul cuvios sau cu­cernic, dar ce te faci când comportamentul lumesc este mai cucernic decât aşa-numitul comportament cucernic?
Surse: Pr. Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca; Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță.

Slujitorii nevăzuți ai României. Rugăciunile lor înmoaie și piatra, sterg păcatele lumii și îmblânzesc pedeapsa lui Dumnezeu

Nu departe de Ramnicu-Valcea, pe soseaua care duce spre Olanesti, un drum forestier urca brusc spre inima muntilor si a padurilor seculare, spre manastiri inaltate sub stanca si spre schituri pierdute prin nori. Se spune ca pe culmile innegurate ale Builei mai exista sihastri. Se spune ca rugaciunile lor inmoaie si piatra, ca sterg pacatele lumii si imblanzesc pedeapsa lui Dumnezeu: armata secreta a ortodoxiei, care exista acolo dintotdeauna si va ramane cat lumea.

Imparatia de piatra a pustnicilor

Cheia, satul cu case din lemn si din piatra, e ultima asezare terestra pe drumul forestier ce urca prin paduri spre Masivul Buila. Ma gandesc la istoria pe care mi-o povestea un jurnalist francez impatimit de Romania, cum ca in tara sa mai exista trei ursi bine supravegheati prin satelit si ca acolo, cine vede o urma de urs se fotografiaza langa ea, ca si cum ar fi o mare reusita. Locurile acestea prin care trec, de o salbaticie si de o frumusete care-ti taie rasuflarea, locurile acestea aproape neatinse, padurile colosale de fag, in care copacii urca la cer precum coloanele de piatra ale unei catedrale, peretii verticali de stanca ce se zaresc in departare… toate acestea, imi spun, sunt lucruri care conteaza. Romanii aflati la putere viseaza la hoteluri de cinci stele, in timp ce strainii platesc bani grei pentru a se catara o singura data prin locuri neatinse, pentru a vedea o singura data un animal salbatic, pentru a auzi o singura data rezonanta cutremuratoare a unei rugaciuni intonate in creierul muntilor de catre maicile unui schit de la marginea lumii.

Schitul Iezer

Tulburatoarea istorie a unui masacru

Suntem sus, lumea a ramas departe, in vale, suntem in pragul inserarii si o lumina crepusculara se filtreaza printre frunzele copacilor. Drumul serpuieste pe apele reci ale Cheii, aerul are culoarea mierii, cand, la una dintre curbele incolacite in jurul peretilor de stanca, rasare o troita. Un acoperamant de lemn, o cruce de piatra inlauntru. Probabil ca Dumnezeu se afla dintotdeauna aici, in spatele peretilor de stanca, urmarind tacut respiratia rarilor trecatori care citesc pe-o tablita istoria teribila a acestui loc. Pe locurile acestea pluteste amintirea unui macel, a unei ingrozitoare crime, copacii imensi ai locului au fost probabil martorii acestei terifiante intamplari pe vremurile cand drumul acesta nu exista, cand numai cerul si peretii de stanca au fost aici, sa auda vuietul uciderii celor 300 de calugari ai Schitului Iezer. Pe albia raului, sub troita aceasta, se afla locul in care au fost ingropati martirii. O sageata bicisnica din tabla indica directia, o coborare abrupta conduce printre arbori si printre stanci pana la locul unde trei cruci sapate in piatra, trei cruci acoperite cu muschi, indica locul marelui masacru care s-a petrecut aici acum 450 de ani batuti pe muchie. Pasarile amurgului canta ca in Paradis. 300 de oameni ucisi… Ar fi trebuit ca aici pamantul sa musteasca de sange si acum, pasarile nu ar fi trebuit sa cante, iarba nu ar fi trebuit sa creasca, copacii nu ar fi trebuit sa fie atat de frumosi si raul rece al Cheii sa nu fie atat de vesel. Aveam sa urc pana la schit, aveam sa descopar stravechea, superba bisericuta pictata si clopotnita din alte vremuri, aveam s-o urmez pe maica Mihaela, abia venita de la sapa, printre batranele ziduri ale manastirii, povestind carnagiul. “Nu, nu a fost o crima obisnuita”, spune ea, “a fost o crima in numele aurului, in numele stralucirii diavolesti a aurului care ia mintile oamenilor, pentru ca aici, la temelia schitului, Mircea Voda Ciobanu si doamna sa, Chiajna, ingropasera un cazan plin cu aur. Erau vremuri de bejenie si de restriste, cand navalitorii ardeau totul in cale, si Voda, dupa ce a recladit schitul, a ingropat acolo aurul pentru vremurile grele, ca sa aiba calugarii intr-o buna zi cu ce il cladi din nou. Asta se petrecea pe la 1550″, zice maica, in timp ce se preumbla pe sub micul arbore inflorit violet de sub peretele clopotnitei, in timp ce-si cere scuze pentru hainele ponosite. “Stiti, abia am venit de la sapa.” “Ginerele voievodului era un ungur, care a aflat despre comoara de la sotia sa si atunci a trecut muntii cu slugile sale si a trecut prin foc si sabie schitul, a luat aurul si s-a refugiat inapoi, in Ardeal. Aceasta crima s-a petrecut pe la 1570″, zice, stergandu-si fruntea cu maneca si deschizandu-mi usile stravechii biserici cu pictura scorojita de vremuri, cu o schela inaltata sub bolta de piatra. Intru apoi in biserica noua, unde sunt moastele Sfantului Antonie, aflu ca primii ctitori ai acestui superb lacas din inima muntilor au fost Radu I, pe la 1380, si fiul sau, Mircea cel Batran, ca locul acesta, in ciuda izolarii sale, a fost calcat mereu de dusmani si de pagani, ca aici, acum sute de ani, nevoiau sute de calugari si de schimnici pierduti prin codri nesfarsiti, in pesteri si sihastrii. Biserica noua este frumoasa, dar nu are nobletea obosita, teribilul aer singuratic al celei vechi. “Si Sfantul Antonie?”, o intreb pe maica Mihaela. “Era aroman”, zice ea, “venea din tinutul Pindului si, la 64 de ani, dupa o viata de negustor bogat si implinit, a venit aici pe la 1648 si a locuit in pestera de sus, unde a sapat cu mainile sale o chilie in stanca. A ales locul pentru ca in vis i s-au aratat calugarii ucisi si el si-a urmat visul. Douazeci si opt de ani a vietuit fara odihna, practicand rugaciunea inimii si munca, ridicand biserica, pentru ca in noaptea de 23 noiembrie 1720 sa treaca la vesnicie, cu sufletul impacat. Si acum, scuzati-ma”, spune maica Mihaela, “trebuie sa plec la slujba, bate toaca de utrenie, e seara.”

Strabat inca o data curtea paradisiaca a manastirii, inspectez constiincios zidurile de piatra pe care Sfantul Antonie le-a cladit cu mainile sale, maicile curg dinspre chilii spre noua biserica, usa se inchide, apoi vocile lor ireale rasuna straniu, printre arborii inserati si printre zidurile albe.

Schitul Pahomie

Mormantul Parintelui Galaction

Am dormit in mijlocul salbaticiei, printre copaci si printre stele, desi as fi putut sa dorm la manastire. Am respirat odata cu Buila. Dimineata – o noua bucata de drum prin inima paradisului, spre Izvorul Frumos. Patrund mai adanc in inima muntelui, strazile orasului sunt mai departe ca niciodata. Iata apa cristalina ce izvoraste din inima stancii, iata Cristul rastignit de sub marii pereti verticali, strajuit de doi lei de ghips. Aici este Schitul Pahomie, schitul de sub pieptul muntelui. Aveam sa descopar ca drumul de sus, care de fapt este o carare ce duce de la schit pana la grohotisul Izvorului Frumos, este plin de pitici colorati, tot din ghips. Intru si descopar extraordinara priveliste a unei mici bisericute cladite sub o stanca imensa, cuibarita cumva la poalele stancii. O iedera colosala imbraca peretele, o troita, o icoana pictata direct pe peretele de piatra, o cladire marunta adaposteste cateva chilii. Mai incolo, o mica constructie alba, de lemn si piatra, se ridica din mijlocul unei pajisti. In dreapta intrarii – un mormant pe care scrie un nume: Parintele Galaction Zelig, nascut in 1944. Anul mortii nu e trecut, drept pentru care inteleg ca parintele este in viata. In timp ce privesc cu nedumerire animalele de ghips raspandite peste tot, in timp ce observ lucrarile de restaurare ale micii bisericute, un batran calugar coboara scara de piatra spre mine. Are barba alba si ochii albastri, surazatori. Este Parintele Galaction, stapanul mormantului de la intrare, calugarul stancilor si al Izvorului Frumos, care mangaie lumea acestor locuri de 22 de ani batuti pe muchie. Stam pe marile banci de lemn, dupa ce am vazut bisericuta de sub munte, stam de vorba si el imi spune despre istoria acestui loc, ca si cum toate s-ar fi petrecut ieri. Vorbeste cu ochii inchisi despre Barbu Craioveanu, marele ban, omul care a recladit manastirea de la Bistrita valceana, dupa ce ticalosul Mihnea cel Rau a daramat-o cu tunul in 1509, si despre bejenia sa aventuroasa prin munti, impreuna cu soldatii sai cei mai credinciosi. “Pe-atunci, nu era nici un drum care sa duca pana aici si se putea ajunge numai urcand pe firul apei, si marele ban al Craiovei, Barbu, era fugit impreuna cu capitanul sau, Sava haiducul, si aici, la Izvorul Frumos, si-au gasit refugiul si mantuirea de armatele lui Mihnea cel Rau. Nici salbaticiunile, nici Mihnea nu le-a venit de hac si multi ani mai tarziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, in semn de recunostinta, Barbu Craioveanu a cladit aici schitul si s-a calugarit sub nunele de Pahomie, pe la 1520.” Reporterul incearca sa reconstituie in minte peisajul acelor timpuri si strania asociere intre marele ban devenit calugar si capitanul sau, Sava, devenit haiduc, incearca sa le vada umbrele pe sub Muntele Builei, sa si-l imagineze pe vel-spatarul Constantin care avea sa poarte mai tarziu numele de Brancoveanu, pe la 1684, recladind schitul si intarind drepturile sihastrilor care locuiau pe Buila. “Parinte”, zic catre Galaction Zelig-maramureseanul, “astazi mai exista sihastri?” El ma priveste cu atentie printre gene si scapara albastru din priviri. “Acesta este un lucru de taina”, zice. Eu inteleg ca mai exista, dar ca nu se poate vorbi despre asa ceva, apoi parintele trece cu dezinvoltura la istorii mai recente, cum ar fi parasirea schitului in 1880 si recladirea lui in… 1952. “Cum in 1952?”, intreb uimit, caci era in plina epoca stalinista si… Parintele zambeste, isi trece mana peste barba: “Patriarhul Iustinian a facut asta”, zice, “si cu Episcopul Iosif al Ramnicului. Patriarhul era prieten cu Voitec, cu Bodnaras si cu altii si si-a folosit puterea ca sa recladeasca schitul. Stii cum a murit Preafericitul Iustinian?”, zice parintele, trecand pe sub marii copaci de la Pahomie. “I-au dus intr-o zi o lista cu bisericile care urma sa fie daramate, pentru ca el s-o semneze. A doua zi, l-au gasit mort. Lista nu era semnata.” Apoi, ma fulgera cu privirea si ma intreaba de ce imi tund barba, de ce sunt tuns asa de scurt. Reporterul luat prin surprindere tace incurcat. “Hm”, face parintele serios, apoi zambeste deschis si imi spune despre mormantul pe care si l-a pregatit. “Unii spun ca e prea somptuos, tie cum ti se pare?”, ma intreaba. “Pai…” El rade. “Le spun tuturor ca mi-am facut o vila la munte, ei ma intreaba cu cate camere, si eu le spun ca e cu una singura – ha-ha.”

Aveam sa ma despart de nemaipomenitul Parinte Galaction, dupa ce am vazut aproape totul. Adica vitelusa nou-nascuta de sus, de la grajd, icoana pictata pe stanca, piticii si miracolul chipului Mantuitorului, sapat in stanca de vanturi si de ploi, ce pare ca priveste mica bisericuta. Barba Mantuitorului este o iedera gigantica, pe care parintele a plantat-o cu 20 de ani in urma. Aveam sa plec putin nelamurit. De unde vin aceasta vioiciune, aceasta bucurie, aceasta serenitate, aceasta liniste vesela a Parintelui Galaction? De ce a vrut sa se fotografieze, ca intr-o joaca, alaturi de mormantul sau de sub stanca, de ce nu a vrut sa spuna nimic despre sihastrii din munti? El, Parintele Galaction cel vesel, cel senin, cel batran, cel frumos si cel bun, este fostul staret. Galaction zambeste mereu.

Schitul Patrunsa

Muntele pustnicilor nevazuti

Turcii navalesc din nou peste tinuturile Valcii, sunt deja la Barbatesti, si zvonul bataliei se aude, si fumul caselor incendiate se vede sub munti. Daca si satul lui Barbat, fratele lui Litovoi cel ucis la 1273, este in flacari, atunci nu mai este nimic de facut. Paraschiva este tanara, este frumoasa si poarta in pantece copilul barbatului sau, Modoran ciobanul, insa, Doamne, Modoran este sus, in munte, cu oile, si ea este singura si trebuie sa fuga, sa alerge, sa salveze mica viata dinlauntrul sau, nu mai este timp de pierdut. Lasa in urma satul Pietreni si casa si toate si alearga catre Buila salvarii, catre muntele sfant, catre locurile unde vietuiesc pustnicii cerului in pesteri de piatra si unde dusmanul nu poate ajunge. Paraschiva urca spre cer, copilul se zbate in pantece, basmaua ei, unde o fi basmaua, mai e putin pana sus, satele au ramas undeva in urma, cand o patrund durerile facerii. Suntem in anul 1639 de la Hristos si sub Muntele Buila se naste un copil, sub cerul liber. Se va numi Constantin, va deveni episcop, sub numele de Climent. Locul se va numi pentru totdeauna Patrunsa si el, copilul devenit episcop, va cladi aici in 1740 un schit cu hramul Sfintei Paraschiva, in amintirea mamei sale.

Minunata poveste, isi spune reporterul, in timp ce se indreapta spre locul acesta binecuvantat. Masina a ramas in urma, caci pana la Patrunsa nu se poate ajunge decat pe jos, printre arborii colosali, printre fagii-gigant ai acestor paduri seculare, pe care niste iresponsabili si niste ticalosi le doboara acum cu drujbele. Radacinile acestor copaci curg pur si simplu, sunt ca niste degete ale unui pianist cosmic intinse pe claviatura planetei, culoarea acestor copaci este cea a pietrei si tristetea ce te cuprinde in fata unui asemenea copac doborat este sfasietoare. Sute de ani le-au trebuit acestor fiinte vii sa ajunga ca niste coloane de catedrala, cinci minute le-au trebuit oamenilor sa le distruga. Din loc in loc sunt troite pictate, pe care calugarii de la Patrunsa au scris avertismente inutile, superbe icoane impodobesc din loc in loc marile trunchiuri ce urmeaza sa moara de drujba, cararea trece ingusta printre munti, printre paduri seculare, printre izvoare. Deasupra trec avioane ale altei lumi, inainte se vede Buila ca un dinozaur colosal, iesind dintre codri.

Apoi descopar schitul si fantana cu icoana de la intrare, pe un mic podis sub umbra padurii se vede o cruce – bizara replica a Golgotei. Si intru, si trec pe langa biserica schitului, in cautarea staretului despre care stiu ca se numeste Varsanufie, si arunc o privire catre constructia unei noi biserici, la care abia s-a sapat fundatia. Trecem cu vederea acoperisul stralucitor de tabla al bisericii, figuri barboase de calugari aluneca prin spatiul acesta zdrobit de prezenta marelui Munte Buila. Il descopar pe Parintele Varsanufie sus, la chilia sa, tocmai a spovedit un calator, un pelerin. Soarele rosu al unui apus incendiaza creasta muntelui si Parintele Varsanufie pare tanar si batran in acelasi timp, lucid si visator, cu priviri taioase si suras bun. O centura militara ii incinge braul. Un soldat al Domnului, imi spun, care stie multe si care sper ca-mi va dezvalui marele secret al sihastrilor din Muntele Buila. Imi arata chilia sa mica si curata, altarul cu ferestrele spre rasarit, vorbeste incet apoi, in timp ce-mi arata locurile. Sunt chilii peste tot, mici constructii din lemn raspandite de jur-imprejur. El insusi a fost pustnic, el insusi a gustat din miracolele singuratatii in numele Domnului timp de trei ani, in adancurile Muntelui Buila, dupa ce a venit de la Frasinei. O pasare de prada se invarte in inalturi, el ma conduce catre chilia halucinanta a monahului Lavrentie cel surazator, cel care face ceaiuri din plante, cel care a construit cu mainile sale ceea ce vad. O chilie din lemn, o alta suspendata pe trunchiul unui copac, un intrand din piatra ca o terasa, de pe care se vad inaltimile si albastrul cerului. Stam afara si bem ceaiurile lui Lavrentie, “nimic nu se dobandeste fara lupta si fara ispita”, spune incet Parintele Varsanufie, “insa rugaciunea biruieste intotdeauna. Cand dai sange, iei duh si drumul catre orice izbanda trece prin suferinta.” Varsanufie nu vrea sa vorbeasca mult, iar chipurile acestor calugari vor ramane ascunse, pentru ca ei nu pot lasa chipurile lor sa apara la ziar. Inteleg. Si pustnicii? “Lumea aceasta a sihastriei trebuie sa ramana misterioasa”, zice Varsanufie privind catre munti, “ei sunt acolo si acolo trebuie sa ramana, pentru ca altfel rostul lor se pierde. Pustnicia este arma secreta a ortodoxiei, rugaciunile lor puternice sunt cele care salveaza lumea in fiecare zi”, spune, “si daca lumea ar merge acolo, atunci rugaciunile lor si-ar pierde puterea. Ei par ca sunt departe de lume, insa ei sunt mai mult cu lumea decat iti inchipui, pentru ca ei se roaga neincetat nu pentru ei, ci pentru noi.” Reporterul il mangaie pe cainele Rex, puiul de lup, si incepe sa inteleaga ca muntele acesta ascunde mult mai multe mistere decat credea. Unii spun ca sihastrii sunt pe cale de disparitie, insa nu, nu este asa, pentru ca Parintele Varsanufie este duhovnicul lor, ei sunt acolo, sus, si niciodata nu voi putea face un reportaj despre ei, pentru ca, incercand acest lucru, le-as strica rostul. Sa te rogi si sa nu renunti niciodata, sa te ridici dupa ce ai cazut pentru ca e important sa fii gasit ridicandu-te, sa nu dai inapoi si sa ai credinta, pentru ca undeva, in creierii muntilor, in templul Builei, cineva se roaga pentru tine. Acestea sunt lucrurile pe care le-am inteles in timp ce coboram lungul drum, ca o Golgota, de la Parintele Varsanufie al Patrunsei catre casa.

Galeata Paradisului

Am coborat de la Schitul Patrunsa in tacere. Am avut din nou inima stransa pentru fagii seculari ucisi. M-am gandit la sihastrii din munte. Jos, in drumul forestier, in loc sa cobor spre satul Cheia, am tinut drumul catre cer, kilometri intregi. Sus, foarte sus, acolo unde norii plutesc in jurul oamenilor rataciti, se afla un tunel. Ceausescu voia sa faca ceva acolo, dincolo, si atunci a strapuns muntele. Am trecut prin tunel si dincolo de acesta am vazut Paradisul, ca si cum tunelul ar fi fost o poarta catre alta lume. O imensa scobitura, o galeata inconjurata de creste inaccesibile, ca o cetate naturala, se intindea la picioarele reporterului mut. Un taram interzis, mi-am spus, un loc necunoscut, cine ajunge oare pana aici, unde nici pasarile cerului nu ajung? Am coborat apoi in padure, pe fundul vaii, pe albia salbatica a unui parau rece ca gheata. Aveam sa aflu ca este aceeasi apa ce trece pe sub Schitul Iezer al celor 300 de calugari ucisi. Am vazut inserarea, apoi stelele deasupra galetii Paradisului, am auzit pasari nemaiauzite si am simtit miresme niciodata simtite. Drumul se pierde aici, in aceasta vale din inima muntilor. A doua zi, aveam sa-l cunosc pe Gogo, un maniac al muntilor, un salvamontist pasionat, un alpinist, un iubitor de salbaticie, si aveam sa traversez fantasticul canion al Cheilor Cheii, aveam sa cobor printre bolovani gigantici, aveam sa merg prin apa inghetata pana la brau, aveam sa-mi pierd rasuflarea privind in sus si pipaind salbaticia superba, neatinsa a acestor locuri ocrotite de Dumnezeu. Mi-am spus ca asa trebuie sa fi aratat acum 500 de ani locurile in care au fost construite schiturile si ca, Doamne, tara aceasta este inca necunoscuta. Apoi am aflat ca pe aceste taramuri vin uneori strainii, pasionatii de catarari, de ascensiuni salbatice, amatorii de explorari, de pesteri neumblate, am aflat ca in unele dintre ele s-au gasit oase de urs din alte ere, ca sunt sute de pesteri neexplorate. Eu ma gandeam la sihastri si la Paradis. “Si romani nu vin?”, am intrebat. “Nu prea”, zice marele iubitor de salbaticie, “nimeni nu stie de locul acesta, iar strainii afla de pe… Internet.” Apoi l-am intrebat daca stie de schiturile de pe partea cealalta a muntelui si el imi raspunde firesc ca e prieten cu Parintele Galaction si ca el este cel care a tuns barba de iedera a Mantuitorului de pe stanca de la Pahomie. Cercul se inchide. Suntem in plin taram al miracolului.

Părintele Constantin Necula: Și femeile care se machiază se pot mântui… Cu o singură condiţie!

Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.

Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu.

La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că… se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină, în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com­plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.

Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat… Există o men­talitate de emisie şi pe linia bărbatului.

Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp…

Părintele Constantin Necula

Extras din „Provocarile strazii”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006

Unde se ține, de fapt, salcia sfințită de Florii? Toată lumea face această mare greșeală!

Duminică, ortodocşii au prăznuit Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele şi care este dedicată Intrării Mântuitorului Iisus în Ierusalim. Totodată, toţi cei care la botez au primit nume de flori îşi sărbătoresc onomastica. Oamenii merg la biserică, au dezlegare la peşte şi nu-şi uită tradiţiile şi obiceiurile locului.

Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor, din satul tradiţional. Salcia este sfinţită la biserică, apoi este utilizată în gospodărie. „Se punea salcie la ferestrele caselor, apoi se punea la icoane, în nici un caz nu se arunca. De asemenea, mâţişorii care sunt la salcie în această perioadă erau foarte preţuiţi“, a precizat Victor Munteanu, şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Aşa cum arată muzeograful, „salcia este folosită în special în două mari obiceiuri de primăvară, de Blagoveştenie sau Buna Vestire şi de Florii. Este o plantă care se află în splendoarea ei tocmai în această perioadă şi care substituie palmierii care nu se găsesc în spaţiul nostru geografic“, a arătat Victor Munteanu care a adăugat că astfel de substituiri se regăsesc şi în alte zone geografice.

De asemenea, „un obicei care ce s-a păstrat şi este des întâlnit este împodobirea gospodăriei cu crenguţe de salcie care se agaţă la poartă sau în alte locuri, iar după ce trec sărbătorile pascale ele se pun la icoană, unde se pătrează pe tot parcursul anului“, a arătat Victor Munteanu.

După ce ramurile de salcie erau sfinţite la biserică, mâţişorii erau împărţiţi la oameni. Salcia era nelipsită din pomana care se face la Moşii de Florii: „Erau duse la biserică şi ramuri de salcie dar şi de răchită care erau duse apoi în cimitir“, după cum a menţionat muzeograful, care a adăugat că „în Moldova, din crenguţele de Salcie sfânţită se făceau coroniţe care se agăţau după Paşte în pomii fructiferi, pentru belşug“.
Un obicei întâlnit de Florii este ca persoanele sau copiii care nu au participat la slujba de la biserică să fie lovite, acasă, cu ramurile de salcie, de către cei care au fost la slujbă în timp ce se spune „Nu te pălesc eu, ci te pălesc mâţişorii ca să nu uiţi că de azi într-o săptămână e Paştele“.

Ajutor pentru Maica Domnului
Sunt mai multe legende privind salcia şi utilizarea acesteia în procesiunea de Florii. Una dintre legende povesteşte cum Maica Domnului, grăbindu-se spre locul unde era Fiul ei răstignit, a ajuns la malul unei ape curgătoare vijelioase. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa, însă nici una dintre ele nu s-a îndurat de lacrimile ei, cu excepţia salciei care şi-a aplecat o creangă şi a ajutat-o să treacă pe malul celălalt. În semn de mulţumire, Maica Domnului a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii.

Ramurile de salcie erau utilizate şi de apicultorii care înconjurau cu ele stupii, în timp ce ţăranii îngropau mâţişorii în brazdă, pentru a asigura o recoltă bogată. Mâţişorii erau folosiţi şi pentru a împodobi icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri sau în orice altă anexă gospodărească. De asemenea, se puneau la fântâni, pentru a asigura prospeţimea apei.

Drept urmare, e bine ca ramurile de salcie de la Florii să fie ținute la icoane tot anul.

Acesta este numărul icoanelor ce trebuie să le ai în casă! Cea mai importantă, care aduce în casa ta:

Acesta este numărul icoanelor ce trebuie să le ai în casă! Ce icoană nu e bine să lipsească din casa ta! Mare, mare atenție!
Câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa sa?
Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze.

Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.

Icoana Mântuitorului nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.

Care este importanța icoanelor în viața credincioșilor?

Sfinții ne devin modele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele mai îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic.

Așa cum afirmă Sfinții Părinți, „ceea ce Scriptura ne spune prin cuvinte, icoana ne anunță și ne face prezent prin culori”. Sfânta Scriptură ne vorbește despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască – și, același lucru îl face și icoana. De altfel, între actul întrupării și icoană este o legătură atât de strânsă, încât Sfântul Teodor Studitul afirmă, în contextul disputelor iconoclaste că, „cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina întrupării Cuvântului”. Știm că Întruparea Fiului lui Dumnezeu este fundamentul și rațiunea reprezentării și cinstirii icoanelor: dacă Iisus Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu am fi putut să-L reprezentăm în icoane. Iar în ceea ce privește reprezentarea sfinților, nici aceasta nu ar fi fost posibilă, tocmai pentru că prin opera lui Dumnezeu, de răscumpărare a neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de a deveni sfânt.

Sfinții ne devin modele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele mai îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și sfinților prin intermediul icoanelor, căci acestea predispun la dialog cu divinitatea și răspund unei anumite nevoi de concret a omului. Din acest motiv se obișnuiește să se picteze bisericile, iar credincioșii să aibă icoane în casele lor.

Un al treilea rol al icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate după un anumit canon, icoanele pun înaintea ochilor privitorului evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfânta Scriptură, fie din viețile sfinților. Sfântul Grigore cel Mare spune că „icoanele sunt pentru cei neînvăţaţi ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor. Sfântul vrea să scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același piedestal cu Sfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere pedagogic tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă, o perspectivă văzută a Cuvântului lui Dumnezeu.

Părintele Constantin Necula: Încearcă să privești paharul de sus… Așa, te liniștești

Părintele Constantin Necula: Încearcă să privești paharul de sus… Așa, te liniștești
Cum putem învinge frica de eșec?

Cu eșecul. Cu moartea pe moarte călcând… Moartea lui Hristos pare un eșec fundamental. Toți, acolo, în Vinerea Mare, așa au crezut. Ei bine, imaginea aceasta a eșecului total care se convertește apoi în darul total al Învierii Mântuitorului Hristos ar trebui să vă pună pe gânduri.

În general, încercați să priviți paharul de sus. Știți? Că, dacă îl priviți din lateral, totdeauna mai e loc. Și dacă e plin, tot am mai băga ceva. Dar când îl privești de sus, pare plin. Așa, te liniștești.

Părintele Constantin Necula
„Cum să ieșim din mediocritate”.
***

Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului

Preasfântă Fecioară, Preacurată Maică Născătoare de Dumnezeu, Îţi mulţumesc că ne eşti şi nouă Mamă Bună, Iubitoare şi Grabnic Ajutătoare! Îţi mulţumesc pentru toate icoanele Tale făcătoare de minuni şi pentru tot Harul care se revarsă prin ele! Îţi mulţumesc Măicuţă pentru toate comunicările Tale sfinte, pentru sănătate, pentru ajutor, pentru grija Ta de Mamă Iubitoare faţă de noi toţi! Îţi mulţumesc că nu ne laşi pradă celui rău, ci ne aperi şi ne acoperi sub Sfânt Acoperământul Tău! Iartă-mă Măicuţă pentru multele mele păcate şi Te rog ajută-mă să mă pocăiesc pentru toate greşelile mele din această viaţă! Îţi mulţumesc că Te rogi pentru noi şi că duci rugăciunile noastre la Bunul Dumnezeu, ca să ne ajute să trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică! Îţi mulţumesc Măicuţă că Te rogi pentru întoarcerea la credinţă a celor din familia mea, dar şi a celor care-L caută pe Dumnezeu şi încă nu L-au găsit! Îţi mulţumesc Măicuţă pentru grija Ta de Mamă, pentru iubirea Ta sfântă şi pentru tot ajutorul Tău! Şi eu Te iubesc, Te preamăresc şi Îţi mulţumesc pentru toate! Amin!
***

Rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu

Doamne, Iisuse Hristoase, Dum­ne­zeul nostru, Dumnezeule a toată milosti­vi­rea și îndurarea, Care ai ne­­măsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oa­meni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică și cu cutremur, aduc Ție mul­țu­mire pentru binefa­cerile de care m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul robul Tău.

Te slă­vesc, Te laud și Te cânt ca pe un Domn, Stăpân și Făcător de bine. Și iarăși căzând înaintea Ta, Îți mulțu­mesc și cu smerenie mă rog nemăsu­ratei și negrăitei Tale milostiviri ca și de acum înainte să-mi dăruiești faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine și de aproapele meu. Izbăvește-mă de tot răul și necazul. Dăruiește-mi liniște. Și mă învrednicește ca în toate zilele vieții mele totdeauna mulțu­mire să-Ți aduc și să grăiesc și să cânt cele preabune Ta­tălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
***

Rugăciune de mulţumire pentru însănătoşire

De binefacerile Tale ca un rob nevrednic învred­nicindu-mă, mulţumire Îţi aduc Ţie, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată milostivirea, că nu ai trecut cu vederea cererile mele, ci mi-ai arătat iubirea Ta de oameni. Grele au fost încercările prin care am trecut, şi teama m-a cuprins că nu voi şti să le stau împotrivă. Ştiam că neputinţa mea este mare, dar m-ai făcut să simt că mai mare este dragostea Ta faţă de tot omul care Te cheamă în ajutor. Preadulce Iisuse, aşa cum ai împlinit cererile mele, aşa întăreşte-mă să plinesc şi eu poruncile Tale cele sfinte. Precum nu ai şovăit a tămădui trupul meu, aşa nu şovăi a curăţi şi sufletul meu de toată întinăciunea. Căci ce folos voi avea dacă trupul va avea sănătate, dar sufletul va fi cuprins de boală? Sau ce folos voi avea dacă până la sfârşitul vieţii pământeşti trupul meu nu va cunoaşte boala, dacă după Înviere va fi pradă durerilor? O, să nu-mi pun nădejdea în sănătatea trupului, ca să nu fiu ruşinat. Căci cine se laudă cu sănătatea poate fi smerit de Dumnezeu prin amară suferinţă. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în numele Tău, Doamne, Dumnezeul meu. Îndrăznesc să Te rog, Preabunule Doamne, ca ori de câte ori furtuna încercărilor se va abate asupra sufletului meu, să mă ajuţi aşa cum m-ai ajutat şi de data aceasta. Pentru că în afară de Tine nu pot afla izbăvire. Mulţumindu-Ţi iară şi iară pentru facerile Tale de bine, pentru cele arătate şi cele ascunse, Te rog ocroteşte cu harul Tău pe tot poporul binecredincios, pe toţi cei ce iubesc Biserica Ta şi defăimează învăţăturile pierzătoare de suflet, ca să Te lăudăm şi să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.

Credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât. Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ! să nu o dai jos

De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îi apără şi îi încununează trupul, care este, de altfel, „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni VI, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe cine slujeşte.

De dragul acestei cruciuliţe, mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: „Sunt creştin!”. Cu mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile lui Dumnezeu cel biruitor: „întru acest semn vei birui”.
***
De ce purtăm la gât semnul Sfintei Cruci?

Crucea de la gât nu este o bijuterie, chiar dacă e confecționată din metale prețioase, nici un accesoriu ori vreun obiect decorativ, ci trebuie să fie semnul credinței noastre, să se transforme într-un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos.
Praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne prilejuiește abordarea unei probleme des întâlnite. Cuvântului „Cruce” îi acordăm, de obicei, multiple semnificații. Aș vrea să mă refer aici la simbolul cel mai profund al vieții noastre creștinești. Linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar, prin ea, cu întreaga făptură văzută. Pe baza aceluiași algoritm, am putea spune că linia orizontală unește om cu om și neam cu neam. Atunci când ne însemnăm chipul cu semnul de viață dătător, prin linia verticală unim mintea cu inima, arătând astfel că, în efemera existență umană, rațiunea fără inimă duce la mândrie, autosuficiență, iar inima fără rațiune, la trăiri emoționale, sentimentaliste, depărtându-l pe om de adevăratele valori și de scopul ultim al vieţii: dobândirea mântuirii. Linia orizontală a semnului purtător de biruință unește umăr cu umăr. În genere, umărul, partea corpului omenesc corespunzând articulației dintre brațe și trunchi, este asociat cu puterea. De aici zicala: „a pune umărul la greu”. Unind umerii cu orizontala Crucii, devenim mai puternici, căci, aşa cum ne spune dumnezeiescul Pavel, Sfânta Cruce reprezintă puterea lui Dumnezeu.

De aceea, bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă. Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe piept crucea, semn al renunţării şi totodată al dorinţei sale de a se face părtaş pătimirilor Domnului, dar și Învierii Lui, arătând că adevărata credinţă în înviere dă sens suferinţei, o umple de speranţă şi de dorinţa de a trăi, iar dacă se răstigneşte cineva astfel, se răstigneşte spiritual în vederea învierii. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm în slujba Sfântului Maslu şi de aceea călugărul ia pe pieptul său Sfânta Cruce, ea fiind „tare apărătoare a celor ce bine călătoresc” spre Cer , dar şi Semnul Fiului Omului (Matei 24,30). Călugărul poartă cruce, căci dorește a se jertfi pe sine, mărturisind jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi şi tot ea ne aminteşte de Patimile Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.

Tot așa ar trebui să gândească și creștinii, când își pun pe grumaz semnul Crucii confecționat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulți, semnul de viață dătător a devenit un simplu accesoriu oferit cu „generozitate” de mai toate centrele comerciale, întâlnit chiar la cei aflaţi în bejenie față de viața autentic ortodoxă.

Așadar, crucea de la gât nu este o bijuterie, chiar dacă e confecționată din metale prețioase, nu e nici măcar un obiect decorativ, ci trebuie să fie semnul credinței noastre, să se transforme într-un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos. Crucea nu reprezintă un talisman. Nu semnul în sine constituie o armă împotriva diavolului, ci credința noastră că Hristos, prin jertfa Sa, a dat putere crucii, transformând-o într-un semn de biruință prin învierea Lui din morți. De aceea noi ortodocșii nu despărțim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară dintre taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm în ziua proslăvirii lemnului sfânt: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”

Practic, atunci când dorim să purtăm o cruce la gât sau să o așezăm la birou, în casă, ori chiar în mașină, trebuie să ne adresăm preotului pentru a o sfinți. Numai prin sfințire vom simți că într-adevăr Crucea ne va fi călăuzitoare, izbăvitoare de cele rele. Redăm un fragment din rugăciunea de sfințire a semnului crucii tocmai pentru a întări cele spuse anterior: „Doamne, Dumnezeul slavei, … trimite harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii și-l binecuvintează, îl sfințește și-i dă lui ca să fie semn înfricoșător și tare asupra tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, spre izgonirea și înfrângerea tuturor curselor și ispitelor și asupririlor diavolești. Iar poporului Tău să fie acoperământ puternic, credinței întărire, nădejdii sprijinire, la războaie biruință și sporire în toate faptele cele bune”.

Trebuie să știi asta! Cine e bine să tămâieze în casă și ce lucruri e bine să fie tămâiate! De mare, mare folos!

Trebuie să știi asta! Cine e bine să tămâieze în casă și ce lucruri e bine să fie tămâiate! De mare, mare folos!
Când se tămâie casa – ce se tămâie, care e forma și cine poate tămâia?
Tămâierea se face acasă odată cu începutul rugăciunilor. Se aprinde tămâie și se pot tămâia și sfintele icoane; aceasta se face de către un bărbat cu credință, dacă nu este se poate face și de o creștină curată în acel timp. Este bine să se tămâie toate camerele. De asemenea, se mai pot tămâia vase, haine sau mâncare de pomană, înainte de a le împărți, cum e cazul la sâmbăta moșilor; și se mai poate tămâia sâmbăta sau duminica, dimineața, la mormintele morților, până se începe slujba la biserică.

Sfaturi practice în Biserică: Să aprindem tămâie la rugăciune

Sfântul Prooroc David, rugându-se cu fervoare la Dumnezeu, compară înălţarea rugăciunii la cer cu fumul binemirositor al tămâii care umple atmosfera de mireasmă şi îmbie sufletul mai tare la rugăciune: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…” (Ps. 140, 2). În acelaşi timp, marele scriitor Goethe vede în aprinderea tămâii un simbol al nădejdii care se întăreşte prin rugăciune: “Precum tămâia împrospătează viţa unui cărbune, aşa şi rugăciunea împrospătează nădejdile inimii”.

În biserică, doar clericii sau maicile rânduite au dreptul să tămâieze. Dar atunci când se roagă acasă, credinciosul poate aprinde tămâie atunci când se roagă. Ea este semn de veneraţie şi respect pentru sfinţii din icoane. În acelaşi timp, prin tămâiere se invocă trimiterea harului de la Dumnezeu, tămâia simbolizând harul Sfântului Duh, care se trimite de sus. Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că prin căţuie se simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul din cădelniţă reprezintă Divinitatea Sa, iar fumul de tămâie este mireasma Duhului Sfânt. Nu există tot timpul condiţii prielnice pentru rugăciune, dar pe lângă icoană şi candela aprinsă dinaintea ei, creştinul poate aprinde tămâie pentru a crea o atmosferă care să îmbie şi să favorizeze rugăciunea.

Pentru aprinderea tămâii trebuie o căţuie, cărbune, tămâie şi foc. Căţuia poate fi găsită în diferite forme, mărimi sau materiale, după gustul fiecăruia. În acest sens se poate folosi chiar şi o farfurie sau un bol mai mic termorezistent. Cărbunele cel mai bun care se foloseşte pentru tămâiat este cel sub formă de pulbere, însă pentru că acesta se găseşte mai greu şi este mai dificil de folosit, cei mai mulţi folosesc cărbunele tip pastilă. Acesta poate fi de mai multe feluri. Unii sunt mai mici şi sfărâmicioşi, dar sunt deja parfumaţi şi nu mai necesită tămâie. Restul, adică majoritatea, sunt pastile compacte care se aprind în câteva secunde, timp în care împrăştie în jur particule incandescente şi un fum înecăcios. Din acest motiv, este util ca imediat după aprindere căţuia să fie scoasă pe fereastră pentru ca aceste manifestări ale micului vulcan să nu compromită curăţenia sau calitatea aerului din încăpere. Dacă se preferă ca în aceste momente pastila să se acopere, fumul va înăbuşi focul, iar cărbunele nu va mai arde bine. Pentru aprindere, cărbunele se poate ţine în aer cu un cleşte special. Sursa de foc o poate reprezenta chibritul sau bricheta, însă foarte util este aprinzătorul de aragaz cu flacără.

În fine, elementul principal este tămâia, aceasta putând fi naturală sau cosmetizată, răşini autohtone sau de import. Ea poate prezenta diferite arome, acestea variind de la parfum de crini, trandafiri sau lalele la arome de nard, liliac sau iasomie. Este de menţionat faptul că unele tipuri de tămâie pot scoate un fum înecăcios spre final, acesta putând fi evitat prin stingerea tămâii într-un mic vas cu apă.

Fiecare credincios îşi va alege obiectele după preferinţă, astfel încât să capete cât mai mult folos cu un efort minim. Ceea ce contează în final nu este auriul căţuii sau aroma tămâii, ci calitatea rugăciunii. (Alexandru Ulea)

Îngerul păzitor îți numără pașii și îi trece în cartea vieții. Vezi unde trebuie să mergi și unde nu te poate însoți îngerul tău

Un bătrân şedea în pustie, departe de orice sursă de apă cam la 12 mile. Şi mergând să aducă apă, zi de zi, cu mare obo­seală, la un moment dat bătrânul s-a supărat: „Dar de ce e nevoie de această oboseală zilnică? Mai degrabă îmi mut adăpostul lângă apă, ca să nu mai chinui, să nu mai obosesc”. Dar zicând acestea în gândul său, simţi prezenţa cuiva în spate, pe urmele sale. Se opri şi îl aşteptă pe cel care venea în urma lui. Şi l-a în­trebat bătrânul: „Cine eşti?”. Iar cel care venea în ur­mă i-a spus: „Sunt îngerul Domnului şi sunt trimis să-ţi număr paşii. Şi cu cât sunt mai mulţi paşi, cu atât răsplata Domnului va fi mai mare”. Auzind aceasta, bătrânul îşi mută adăpostul şi mai departe cu cinci mile de fântână, pentru ca răsplata să-i fie mai mare.

Chiar dacă ești umil, chiar dacă ești smerit, chiar dacă ești desconsiderat, trebuie să mergi pe calea aceasta a adevărului, care ne duce pe noi în veșnicie. Da, este vorba de ceea ce se cunoaște: calea, adevărul și viața! Dacă lumea ar merge pe acest drum, al creștinului înnobilat de jertfa lui Iisus, noi n-am avea nevoie nici de Europa Occidentală, n-am avea nevoie nici de forțele Răsăritului, n-am avea nevoie decât de cerul care ne unește pe toți. Și dacă am fi așa toți, întru smerenie, în bunătate, în dragoste, toată forța aceasta ne-ar ridica pe cea mai mare treaptă, am fi noi cei care ar arăta Europei calea dreaptă, a izbăvirii…

Voi ştiţi că de când v-aţi pus în gând să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor prezenta la dreapta judecată, că aceşti bănuţi nu i-aţi cheltuit la discoteci, la cârciumi şi la nunţi cu lăutari, ci i-aţi dăruit lui Hristos!
Odată a venit un grup de credincioşi la Părintele Cleopa:
— De unde sunteţi voi, mamă?
— De la Bârlad.
— Ei, tocmai de acolo! Voi ştiţi că de când v-aţi pus în gând să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor prezenta la dreapta judecată, că aceşti bănuţi nu i-aţi cheltuit la discoteci, la cârciumi şi la nunţi cu lăutari, ci i-aţi dăruit lui Hristos! Ei! De-aţi vedea îngerii voştri păzitori lângă voi cum sunt, aţi muri de bucurie!

(Părintele Cleopa Ilie, Douăzeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 11)

Ingerul pazitor si oamenii. – Dumnezeu a dat fiecarui om, ce vine in lume, un povatuitor nevazut, care-l insoteste pe tot drumul vietii ca Rafail pe Tobie. E slujirea necurmata a ingerilor. Dar cum se petrece oare lucrarea aceasta ocrotitoare de la unul la altul?

Vietile sfintilor cuprind mii de intamplari, aratand ca faptul se poate petrece uneori ca mijlocirea unei puteri naturale : o piatra sau alte lucruri ucigatoare aruncate asupra noastra, pe care mana lui le indeparteaza ; un pas gresit de care el ne apara ; o otrava pe care el o face nevatamatoare. Pe maini te vor purta, zice psalmul, ca sa nu lovesti de piatra piciorul tau.
Insa ei mai lucreaza si pe cale de sfat deslusit ori de inspiratie. In starea dintai este fericitul Augustin, care aude acel glas staruitor in gradina : Ia si citeste! Si asa sunt toti care s-au intors la Dumnezeu, carora ingerul le-a pregatit intalnirea cu omul, cu cartea, cu faptul trebuincios pentru greutatile lor deosebite si in stare sa le dea dez­legarea. Sau daca nu-i ceva spus lamurit, alteori e o greutate pe suflet, o impingere, o sfasiere, e izbucnirea dintr-odata a unui vazduh de rai, a unei rasuflari de copil, a unei prospetimi de nevinovatie…

Dar mai cu seama exista intre ingeri si noi o legatura statornica. O mana se afla care nu slabeste chiar si cand dormim, mana noastra. Suntem ca bietul orb care nu vede nimic, dar care stie tot ce se intampla celui ce-l calauzeste: merge, se opreste, se intoarce la dreapta, coboara, alearga… si n-am mai simti poate deloc mana pazitoare, de n-ar fi din cand in cand apasarea aceea straina si fara seaman a degetelor ei pe degetele noastre, intre noi e pusa o lege. Suntem ai lui si nu mai poate sa ne paraseasca oricand ar vrea. Trebuie sa mearga pana la capat. In fundul noptii noastre suntem in legatura si unire cu cineva care vede pe Dumnezeu si il priveste prin toti porii fiintei lui. Pe pamantul unde suntem, impartasim bataile inimii acestui frate ceresc, care vorbeste cu Tatal.

Dar oare prin ce se face legatura intre el si noi ? Prin ce suntem legati unul de aitul ? E cu totul altceva decat o legatura de la mana la mana ? E acea lumina din adanc care-i inima curata… Nu-i scris in Evanghelie : Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu ? Ingerul nu inceteaza nicicand sa-l vada. Cand avem si noi inima curata, au disparut toate zidurile dintre duhul care vede si sufletul facut sa primeasca lumina… Dar cand inima nu-i curata, e ca si cand dam ingerului intristat, ca organ de legatura un madular ciung si o mana nesimtitoare… Ce fericire sa-l asculti si cate nu avem a scoate de la el! Asa descoperim, cum zice Apocalipsul, ca masura ingerului e si masura omului. Felul in care mergem e si al nostru, dar e totodata si al lui… El e cel ce mi-a curatit ochii cu fierea Negraitului Peste. El e cel care ma face sa vad toate intr-o fata noua si el face ca sub pasii mei azurul cerului se impleteste cu drumurile cele mai intunecate. El scoate din toate invatamantul si preamarirea si toate, la dreapta si la stanga mea, se fac prin el miscare, idee, asemanare si imn.

Scriptura ne arata ca ingeri pazitori au nu numai oamenii singuratici, ci si aduna­rile oamenilor. Si acesti ingeri duc inaintea lui Dumnezeu faptele si rugaciunile obstilor omenesti si sunt raspunzatori si de vredniciile, dar si de gresalele lor. (Din Cartea de meditatii)